Un erou de reportaj

Prin ’93 l-am cunoscut pe Florin Dimitriu. Un prieten, știindu-mi meseria, mi-a zis: „Uite, dacă vrei să cunoști un erou de reportaj, mergi pe strada Plaiului și, la nr.39, vei citi pe peretele unei case numele unei firme și, înăuntru, dacă vei avea șansă, îl vei găsi pe Florin Dimitriu, cel care a înființat, acolo, o adevărată fabrică de confecții… El poate fi eroul de reportaj pe care-l cauți…” Zis și făcut. Era o zi de toamnă, o ploaie sîcîitoare cădea din norii atîrnați deasupra orașului, cînd, destul de greu, am ajuns în strada Plaiului. Strada e, undeva, într-un cartier mărginaș al Bacăului, am avut senzația, la un moment dat, că orbecăiesc pe întuneric, m-am învîrtit mult prin zonă pînă am găsit strada asta, de fapt, atunci, o uliță noroioasă, pe care am pășit gîndind că „eroul” meu a vrut să-și bată cuie-n talpă și a reușit. „Cine, naiba, găsește strada asta amărîtă și fabrica asta…?” – am cugetat eu cu ciudă chiar în momentul cînd am sunat la poartă și mi-au „răspuns” niște dulăi cît vițeii de mari. Mi-a deschis o doamnă, tînără, trăsături frumoase, „nu, nu e acasă soțul meu, dar trebuie să vină, e plecat la fabrica de confecții, știți, a lucrat acolo, și locul unde ai muncit ani de zile nu se uită…” Am intrat, hol primitor, fotoliu, zgomot de mașini de cusut. „Aici e fabrica noastră… Am înființat-o, împreună cu soțul meu, în ’92, sîntem la început, știți cum e începutul” – încercă doamna să se scuze într-un fel, deși n-avea de ce… S-a deschis ușa și a apărut domnul Florin Dimitriu. Nu, nu-l mai văzusem pînă atunci, deși la fabrica de confecții am fost de zeci de ori, am înțeles, ceva mai tîrziu, că lucrase în domeniul contabil, nu era, cum se zice, persoana de legătură între fabrică și presă, un anonim, un om onest care-și făcea datoria în domeniul său, domeniu al cifrelor, al relațiilor comerciale, al profitabilității acestor relații. Bărbat tînăr, deschis, glas plăcut, jovial, fără prejudecăți de felul „fii atent ce spui presei”, Florin Dimitriu mi-a „căzut”, din prima clipă, simpatic. „Da, mi-am zis că trebuie să fac ceva mai mult, să înot singur, dacă vreți, și, împreună cu Mariana, soția mea, și cu cele două fete ale noastre, am pornit această afacere. N-avem utilaje performante – doar vreo două mașini de cusut -, dar avem cîteva lucrătoare excelente, avem contracte încheiate, chiar și exporturi, cred că vom face o treabă bună…” Ascultîndu-l, am sesizat, imediat, echilibrul spuselor sale, cum ar zice amicul meu Mardare, „un optimism ponderat”. M-a dus prin fabrică – de fapt, o mică secție de producție – am văzut lucrătoarele la mașinile de cusut, am vizitat și magazia cu produse finite – costume de damă și costume bărbătești minunate – după care ne-am despărțit. Atunci am scris un articol despre el și familia sa și afacerea lor, subiectul a fost reluat chiar și la televiziunea română și m-am bucurat cînd Mihai Buznea, colegul și prietenul meu, pe atunci reporter de televiziune, s-a entuziasmat de primii pași pe care un om, împreună cu cei din familia sa, i-a făcut nu în comerț cu gumă de mestecat sau cartofi cumpărați, de la țărani, cu un preț și vînduți cu altul, mult mai mare, ci cu producție materială, domeniu care în nici un caz nu e simplu… După vreo trei sau patru ani am revenit. Mă întîlnisem, prin piață, cu Florin Dimitriu, și am fost invitat să revăd fabrica. Cînd am ajuns, am crezut că iar m-am rătăcit. Drumul – asfaltat. Fabrica – altă clădire, modernă, cu hale de lucru, cu peste șaizeci de salariați, cu producție impresionantă. Am scris și atunci și mi-am zis că oameni ca aceștia – harnici, curajoși, cu inițiativă, onești, care fac ceva în țara asta – merită tot respectul… De atunci n-am mai fost pe strada Plaiului, numărul 39. Și, să fiu drept, nu știu cînd voi mai merge… Dar zilele trecute, trecînd prin fața Bisericii „Sfîntul Nicolae”, l-am reîntîlnit pe Florin Dimitriu. Același bărbat tînăr, deschis, optimist. Ne-am strîns mîinile cu bucurie, „domnule, nu v-am mai văzut de un car de ani, cum vă mai merge fabrica?”, l-am întrebat imediat, omul se grăbea, mergea la o întîlnire de afaceri, cred că a întîrziat puțin, deși-i un punctual „bălnăvicios”, „păi veniți să vedeți, acum chiar că e fabrică în toată legea, am peste o sută de lucrători, mașini moderne, de la croit, la cusut și finisat, avem exporturi mari, în Franța, Anglia, Germania, dar veniți, vă aștept să stăm de vorbă și să vă arăt fabrica…” Asta mi-a zis, mai mult, dintr-o răsuflare. „înseamnă că vă merg toate din plin, „l-am susținut eu, așteptînd replica. „Da, mi-a răspuns, îmi merg toate din plin… Mai ales că-s și bunic…” (Eugen VERMAN)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!