Un oier…

Eugen VERMAN

Pe Gheorghe Guțoaia – leat cu mine – l-am cunoscut cu vreo cincisprezece ani în urmă. Eram la Slobozia – sat mare din comuna Stănișești – cu Neculai Rusu, șoferul redacției în care lucram atunci. Terminasem documentarea, cînd Culiță mi-a propus să mergem să mîncăm ceva la socrul lui. Atunci l-am cunoscut pe Gheorghe Guțoaia. Țăran adevărat, truditor al pămîntului. Casă mare – făcuse și crescuse cinci copii -, cu acareturi, cu animale multe, cu oi cornute, vreo două sute, căci cei din Slobozia sînt cunoscuți, mai cu seamă, ca oieri, dealurile domoale și șesurile din zonă favorizînd o îndeletnicire care a devenit tradiție de secole. A doua oară m-am întîlnit cu Gheorghe Guțoaia tot la el în sat, tot cu Neculai Rusu fiind eu – în treacăt fie spus și Culiță ăsta, bărbat tare chipeș și simpatic, tot din Slobozia e de loc – dar pe un cîmp întins, era pe la sfîrșitul lui august, cu vreo zece ani în urmă, iar cîmpul acela era plin cu pepeni. Nu, n-am mai trecut pe acasă la domnul Ghiță, deși a insistat să mergem, am zăbovit acolo, între pepenii aceia copți și al naibii de gustoși și de-acolo, cu mașina plină de harbuji, am plecat la Bacău. Dar cît am stat și ne-am ospătat cu pepeni, ca „desert” – căci mîncasem, de fapt, la mama lui Neculai, adică acasă la el, tot în Slobozia, că acolo s-a născut și a crescut, iar bătrîna aceea, care era tare singură, bărbatul îi murise de mult, iar copiii își luaseră zborul, parcă era o sfîntă coborîtă dintr-o icoană – omul acela, deschis la suflet ca o carte de religie, a ținut să-mi vorbească pe îndelete cum se cultivă pepenii, cîtă muncă trebuie pentru a-i vedea pe masă sau la vînzare. Și mi-a mai spus, atunci, că face munca aceea din pasiune, că dacă ar fi să socotească cît cîștigă, ar trebui să se lase de cultivat harbuji… A fost ultima dată cînd am trecut prin Slobozia Stănișeștilor. Acum, într-una din zilele lui martie, cînd am intrat să citesc ziarele în chioșcul la care lucrează doamna Maricica, soția lui Neculai Rusu, pe singurul scaun din încăpere era un om pe care l-am recunoscut imediat. „Salut, leatule…!” Și i-am strîns mîna. M-a privit lung, nu știa de unde să mă ia. După ce i-am povestit eu toate cele de mai sus, m-a recunoscut și s-a bucurat. L-am privit adînc, da, au cam trecut anii. Și pentru el, dar și pentru mine. El va împlini șaptezeci pe 17 septembrie anul ăsta. Eu mă laud că-s mai tînăr cu vreo trei luni… Mai cultivă pepeni? Nu, s-a lăsat. A ales între oi și pepeni. Vîrsta… Pînă mai anii trecuți muncea cot la cot cu soția, Ileana, dar Ileana suferă acum cu reumatismul, i se umflă picioarele și o dor, trebuie să stea mai mult întinsă, pe pat… în schimb, are 150 de oi și le crește tot cu muncă multă și cu suflet mult. Deși, nu mai rentează nici oieritul. Lîna o mai aruncă și la rîpă, pielicelele nu le mai ia nimeni, doar cașul și mieii, acum, în preajma Paștelui… „Să veniți să-i vedeți pe oameni cum pun lînă între leațuri atunci cînd își ridică o bucătărioară sau un coteț pentru porciâ Aici am ajuns…”. Vorbele astea ascund o mare părere de rău. Ne-am despărțit urîndu-ne sănătate. M-aș bucura nespus să-l mai revăd…ul acela era plin cu pepeni. Nu, n-am mai trecut pe acasă la domnul Ghiță, deși a insistat să mergem, am zăbovit acolo, î

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!