Pentru românul statornicit în Canada, dar și pentru cel ce sosește aici, atît de departe de țară, pentru a-i vizita pe cei dragi și apropiați, drumul spre Biserică e drumul spre Locul Sfînt unde te regăsești pe tine însuți și unde îți regăsești – cum îmi spunea preotul Nicolae Zelea – neamul și credința. În anul 2000 am stat în Toronto, la fiica mea Lucia, trei luni, iar în 2002, din aprilie, pînă la mijlocul lunii septembrie. N-am citit nimic oficial despre numărul conaționalilor mei statorniciți în Ontario sau în celelalte provincii ale acestei mari țări din Nordul Americii dar, din cîte mi-au spus cei pe care i-am cunoscut sau din cîte am văzut la bisericile românești unde am fost, și în alte împrejurări, mi-am putut da seama că sînt mulți cetățeni canadieni de origine română. O dovadă e și numărul tot mai mare al bisericilor ortodoxe, nevoia de a mări aceste biserici și de a construi (sau a cumpăra) altele. În cele ce urmează veți putea afla cîte ceva despre trei parohii românești: „Sfîntul Gheorghe”, din marele oraș Toronto, „Sfîntul Apostol Andrei”, din orașul Mississauga, și „Sfîntul Ion Botezătorul”, din orașul Kitchener. Ctitorirea și ființarea acestor parohii întruchipează ceea ce a avut și are mai scump și mai firesc și mai necesar românul în suflet: credința.
O comoară de suflet
În acest an 2002, pe 27 iunie, s-au împlinit 48 de ani de cînd românii din Toronto Canada au trăit momentele înălțătoare ale participării la primul serviciu religios în Biserica „Sfîntul Gheorghe”. Prin anii 1948- 1954, aproape o sută de conaționali, sosiți și stabiliți în Toronto, au început o intensă activitate de păstrare a limbii și credinței strămoșești, astfel luînd ființă „Asociația Religioasă și Culturală Română” din Toronto care, la începutul anului 1954, s-a transformat în Parohia „Sfîntul Gheorghe”. O dată parohia înființată, trebuia construită sau cumpărată clădirea Bisericii. Cum a fost găsită o clădire, pe Broadview Avenue, la nr. 324, conducerea Parohiei a hotărît cumpărarea ei. Primul preot paroh al Bisericii, părintele Nicolae Zelea, își amintește: „La 14 martie 1954, la ora 2,30 a avut loc adunarea generală, sub președenția domnului inginer Mircea Petrini, unde s-a votat definitiv cumpărarea clădirii de la 324 Broadview Avenue, pentru suma de 21.500 de dolari, cu 4.000 dolari plătiți imediat. Tot atunci au fost stabiliți și tutorii proprietății, aceștia fiind domnii Gheorghe Pușcaș, John Panda, Constantin Măgirescu, ing. Mircea Petrini, Toma T. Lupu, Ilarion de Mintici, Roman Ținta, Nicolae Baboi și profesorul și scriitorul Vasile Posteucă. Colecta de bani făcută nefiind îndeajuns, domnul Gheorghe Pușcaș a salvat situația, garantînd suma de o mie de dolari, ca împrumut, fără nici o pretenție de dobîndă. Eu locuiam la Hamilton și aici am primit scrisoarea, din partea conducerii Parohiei, prin care am fost invitat să devin preot la parohia nou înființată în Toronto. Am acceptat, iar în zilele de 19 și 20 iunie 1954 am fost hirotonisit întru preoție în Biserica Ortodoxă Română Buna Vestire din Montreal, pentru ca, la 27 iunie, să oficiez Sfînta Liturghie în partea de sus a clădirii de la 324 Broadview Avenue care, cu timpul, s-a transformat în capelă”.
Toate acestea, părintele Nicolae Zelea mi le-a spus în ziua de duminică, 8 septembrie 2002, cînd l-am reîntîlnit după doi ani de zile. L-am cunoscut pe acest om în vara anului 2000, cînd a oficiat slujba religioasă din Capela „Adormirea Maicii Domnului” din Cîmpul Românesc de la Hamilton. Român din comuna Boian, din Bucovina, preotul Nicolae Zelea este considerat o adevărată legendă vie a ortodoxismului nostru, omul de numele căruia se leagă ctitorirea multor biserici – London, Kitchener, Ottawa. Absolvent de teologie la Cernăuți, s-a stabilit în Canada în 1949, de atunci și pînă astăzi viața și munca sa fiind consacrate Bisericii noastre ancestrale. „Prima slujbă, la Biserica Sfîntul Gheorghe din Toronto, a fost o mare sărbătoare nu numai pentru mine, ci pentru toți românii care, de-acum, aveau locul lor de inimă și de suflet. Eu și acum, la cei 86 de ani ai mei, vin aici și slujesc, împreună cu actualul preot paroh, Ioan Bunea, vin, chiar dacă-s bolnav și simt că nu mai am puterea de altădată. Numai Dumnezeu îmi dă puterea să ajung aici unde, timp de 27 de ani, n-am cunoscut odihnă și am purtat, alături de mulți oameni de suflet, grija Bisericii noastre”- mi-a mai spus părintele Nicolae Zelea.
Anii au trecut, iar Biserica „Sfîntul Gheorghe” din Toronto a cunoscut o permanentă și benefică evoluție. Asta, datorită afluxului tot mai mare de români sosiți în acest oraș, dar și locului pe care Biserica l-a deținut și îl deține în conștiința acestor oameni. În 1970, a fost cumpărată o nouă clădire, contra sumei de 55.000 $. La 1 februarie 1981, la vîrsta de 65 de ani, părintele Nicolae Zelea s-a pensionat, în prezent preot paroh fiind părintele Ioan Bunea, absolvent al Facultății de Teologiie din Sibiu.
Viața comunității românești din Toronto s-a înpletit cu existența Bisericii
Istorie. Viața comunității românești din Toronto se împletește cu existența Bisericii. Biserica a ajutat și-i ajută pe românii nou veniți în această parte a Canadei; Biserica este cea care a înființat asociații ale tineretului, ale seniorilor, ale doamnelor, Asociația culturală Dacia. Dar, dincolo de orice, Biserica este aceea care păstrează românismul, unește cugetele, menține identitatea celor dezrădăcinați din patria mamă. Am fost de mai multe ori la „Sfîntul Gheorghe”, în noaptea de Înviere care a deschis Sfintele Paști din acest an 2002 și în multe dintre duminici, am discutat cu unii dintre cei pe care i-am cunoscut. Ștefan Avarvarei, din Bacău e unul dintre acești oameni. A împlinit, în această vară, 77 de ani, dar nu-i duminică în care să nu-l întîlnești la Biserică. Mi-a zis: „Vin aici cu inima deschisă. Aici îmi găsesc liniștea și îmi astîmpăr și dorul de țară. Aici am cunoscut mulți conaționali și mi-am făcut mulți prieteni”. Oana Sudu e fiica prietenului meu Dumitru Sudu, fost coleg de liceu, în Piatra Neamț. Absolventă a Facultății de Psihologie a Universității din Toronto, ea face parte și din Corul Bisericii. Mi-a spus: „Nimic nu-i mai înălțător ca Biserica noastră, iar credința noastră ortodoxă ne definește ca români.”
Florin Sîrghiuță, român din comuna Valea Seacă, județul Bacău, e unul dintre acei oameni pentru care Biserica a însemnat un mare și neprețuit sprijin moral în toți cei 12 ani de cînd e în Canada. „Biserica mi-a dat puterea să mă adaptez în această țară, mi-a liniștit sufletul și mi-a mîngîiat dorul de satul în care m-am născut”, mi s-a destăinuit acest bărbat în noaptea de Înviere, cînd l-am surprins cu lacrimi în ochi.
Nu numai slujbele, dar și interiorul Bisericii „Sfîntul Gheorghe” înseamnă vibrație sufletească. Fosta Biserică Anglicană este, după 32 de ani de la cumpărare, „ca o ființă născută pe pămînt românesc”, după cum mi-a zis același Florin Sîrghiuță. Într-adevăr, mobilierul, începînd cu catapeteasma, stranele, băncile, toate sculptate în stejar, împletesc în ele elemente bogate ale țării noastre, ca vița de vie, cruci, pești, spice de grîu etc. Catapeteasma e sprijinită, în exterior, de stîlpi sculptați, împodobiți cu elemente tradiționale românești, iar deasupra ei e un vultur sculptat, asemănător celui din stema României. Icoanele de pe catapeteasmă simbolizează scene din credința noastră creștin- ortodoxă, toate aducînd aminte de icoanele din bisericile noastre, din România.
În 1981, cu prilejul pensionării sale, preotul- paroh Nicolae Zelea se adresa celor prezenți în Biserică: „Din experiența mea din acești ani, un lucru îl pot spune clar: oricine are nevoie de Biserică, în viață. Ea, Biserica, este a tuturora și socotiți-o ca pe o comoară, păstrați-o, întotdeauna, cu dragoste și căldură în inimile dumneavoastră! Îmi închei misiunea cu gîndurile îndreptate către frații mei români, pe care îi cunosc de zeci de ani sau chiar numai de ieri, sau pe care încă nu am avut bucuria să îi cunosc, rugînd ca tatăl Ceresc să vă stea în ajutor în toate, cît și în aceia de a înțelege care este rostul Bisericii în viața noastră, ajutînd-o să se mențină și să-și îndeplinească misiunea ei sfîntă de mîntuire a sufletelor noastre…”
Rădăcinile rămîn acasă
Revista „Rădăcini” apare în orașul canadian Kitchener și este rodul muncii preotului doctor Dumitru Ichim, parohul Bisericii „Sfîntul Ioan Botezătorul” din acest oraș. Poet, eseist și prozator, Dumitru Ichim se trage de pe meleaguile noastre băcăuane, fiind născut la 14 august 1944 în Dărmănești, județul Bacău. Înainte de a mă referi la revistă și, desigur, la Biserică- Biserica fiind, de fapt, centrul în jurul căruia, pe lîngă „Rădăcini”, se desfășoară o bogată activitate spirituală- cred de cuviință să mai spun cîteva lucruri despre acest preot pe care l-am cunoscut, în vara acestui an, căruia i-am luat un interviu, și despre care enoriașii și nu numai enoriașii din Kitchener au numai cuvinte de laudă. Deci, după cursurile Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamțului, urmează Institutul Teologic din București, apoi, între 1968 și 1970, cursuri pentru doctorat, secția Teologie Sistematică, sub îndrumarea profesorului Dumitru Stăniloaie, apoi studiază la Seabury- Western Theological Seminary, Garret Methodist Seminary, ambele din Evanston, Illinois și la McCornic Presbyterian Seminary, Chicago, Illinois (SUA). Continuă studiile ca bursier al Consiliului Mondial al Bisericilor la Princeton Presbyterian Seminary, Princeton, New Jersey, iar titlul tezei de doctorat- realizată sub îndrumarea teologului american James McCord- e „The Orthodox Liturgy and the World”.
Este preotul Bisericii „Sfîntul Ioan Botezătorul” din 1978. Căsătorit cu poeta și prozatoarea Florica Bațu, are șase copii. Și să revin la revista „Rădăcini”. E, în fapt, o publicație a Bisericii și, fiind o publicație a Bisericii, e o publicație a comunității românești din Kitchener. Ecuația e simplă. Comunitatea românească din această parte a Canadei și-a ridicat o Biserică și preoții – de fapt doi la număr, la început preotul Nicolae T. Tănase, plecat la cele veșnice, și preotul Dumitru Ichim -, împreună cu consiliul parohial, și-au propus, dintr-un adînc sentiment de iubire față de locurile pe care le-au părăsit, să țină mereu aprinsă flacăra ortodoxiei și a românismului.
George Miloje, om la aproape 60 de ani, venit în oraș la vîrsta de 19 ani, își amintește: „Cînd am sosit în Canada, noi nu am venit numai cu niște valize în mînă. În inima noastră purtam credința ortodoxă a străbunilor. Am adus cu noi icoana împodobită cu busuioc și prosoape țesute cu mîna, portul, obiceiurile, doinele din Banat și dansurile noastre populare românești”. Și a venit o zi cînd el, George Miloje, și alți conaționali, l-au cunoscut pe preotul Nicolae Zelea, care slujea la Biserica „Sfîntul Gheorghe” din Toronto și acesta a stat îndelung de vorbă cu ei și i-a îndemnat să facă, la ei, în Kitchener, o parohie ortodoxă românească. Oamenii au urmat povața preotului, ei aveau înființată în oraș o asociație, „Societatea Culturală Română- Banatul” și membrii acestei instituții au hotărît înființarea Parohiei. „Dintru început – spune același George Miloje – biserica și societatea culturală au fost una. Așa am rămas și așa vom rămîne. Mulți au asemănat viața unei parohii cu cea a omului: se naște, crește și moare. Eu zic că cea mai adecvată asemănare ar fi cu cea a unui rîu: se naște ca izvor și crește. Pentru noi acest izvor a fost credința noastră ortodoxă”. Primele slujbe au fost săvîrșite de preotul Nicolae Zelea, o dată pe lună, într-o sală a unei companii, închiriată pentru suma de zece dolari. Dascăl era un băiat de 16 ani, pe nume Toșa Mohan. Așa a fost începutul. Un început care i-a avut în frunte pe oameni deosebiți: Ion Călvărășan (președintele Parohiei), Milan Ranisau (vicepreședinte), Ion Ardelean (secretar), Petru Păcurar (casier), Traian Gligor, Ion Stepan, Achim Târnea, Constantin Chiriță și alții.
O dată cu numirea preotului paroh – în persoana regretatului Nicolae T. Tănase – idealurile comunității din Kitchener – „Ortodoxie și Spiritualitate românească” – au căpătat dimensiuni tot mai ample. Atît prin slujbele oficiate, prin bogăția ritualurilor noastre ortodoxe, cît și printr-o tot mai amplă și bogată viață culturală desfășurată în jurul Bisericii și a „Societății Culturale Române – Banatul”. În 1970, prin contribuții bănești, a fost cumpărată o fostă clădire penticostală, care a fost renovată, sala „de sus” fiind transformată în „Biserică ortodoxă”, iar sala de jos în „Casă Română”. Astfel că viața bisericească, educația religioasă a credincioșilor, au făcut un „trup comun” cu viața culturală, cu menținerea limbii române și a obiceiurilor. Preotul paroh de atunci a editat, la Toronto, publicația „Troița”- „foaie de mărturisire ortodoxă românească în pribegie”, iar în Kitchener, buletinul parohial „Banatu-i fruncea”- „foaie de gînd și faptă românească a bănățenilor liberi”; la Kitchener au avut loc, în 1973, 1974 și 1975 Congresele Limbii Române, datorate aceluiași preot, Nicolae T. Tănase, iar congresele din 1976, 1977 și 1978 au fost organizate la Montreal și la New York. În „Troița”, nr. 63, din 1979, a fost prezentat „Statutul de organizare și funcționare a Congresului Limbii Române”, precum și Congresul de la New York.
Un dar Dumnezeiesc de ziua preotului Ichim
Actuala revistă „Rădăcini” își are… rădăcinile într-o istorie de mare vibrație sufletească înscrisă de imigrații sosiți în Kitchener din Banatul nostru și Banatul Românesc din Serbia, români de pe ambele maluri ale Dunării care și-au legat destinele de pămîntul Canadei și nădejdile de Biserica Ortodoxă și de slujitorii ei. În memoria primului lor preot, Nicolae T. Tănase, și a soției sale, preoteasa Anita, morți într-un accident, credincioșii români au ridicat, în 1978, o troiță. E una dintre cele mai frumoase și mai simbolice troițe din cîte mi-au fost date să văd. În soclul de beton al troiței stă scris: „În numele Tatălui și al Fiului și al Sfîntului Duh, Amin! Astăzi, sîmbătă , 9 mai 1987, a avut loc, la Cîmpul Bănățean din Kitchener, înălțarea Sfintei Troițe, opera sculptorului Valeriu Cercel, în memoria preotului Nicolae T. Tănase și a preotesei Anita. În veci fie pomenirea lor!”.
Celălalt slujitor al Bisericii „Sfîntul Ioan Botezătorul” s-a ridicat la nivelul predecesorului său. Iată ce spune același domn George Miloje: „Cel de-al doilea preot permanent al bisericii noastre este preotul doctor Dumitru Ichim. Poate nu am fi ajuns unde am ajuns dacă nu l-am fi avut în mijlocul nostru. Jertfa lui pentru biserica noastră va rămîne legată de toate succesele noastre din ultimii ani”. Succesul cel mai de seamă e, desigur, construirea noii biserici. Pe 23 aprilie 1993 a fost întoarsă prima lopată. Zidirea bisericii a început în aprilie 1994. Au muncit și adulții, și copiii ,și femeile. Duminică, la 14 august 1994, a avut loc sfințirea. O fericită coincidență a făcut ca, în acea zi, preotul Dumitru Ichim, din Dărmănești Bacău- România, să împlinească 50 de ani! Ce cadou mai frumos și mai dumnezeiesc ar fi putut un preot să primească decît ca, exact la aniversarea unei jumătăți de veac de la nașterea sa, să i se ofere în dar cheia unei noi biserici! „Biserica – mi-a spus preotul Dumitru Ichim – este tot începutul nostru, a fost și rămîne punctul de orientare al neamului românesc, a fost și rămîne acea lumină din mijlocul cerului și din adîncul inimii noastre”.
În iulie anul acesta, Biserica „Sfîntul Ioan Botezătorul”, din Kitchener, a sărbătorit 35 de ani de la înființarea Parohiei. A fost multă lume, din Canada și din Statele Unite. Preotul consideră această aniversare ca un jalon spre anii care vin: „În ultima vreme, au venit foarte multe familii ortodoxe din toate părțile României. Îi primim cu brațele deschise. Îi primim cu toată dragostea. Biserica este casa lui Dumnezeu și toți oamenii care vor să se roage sînt bineveniți”.
Porțile speranței
„Nissanul” lui Florin Sîrghiuță aleargă cu aproape 140 de km la oră. E duminică și pe autostrada 401 circulația e intensă. În unele porțiuni, autostrada are zece benzi pe o parte și zece pe cealaltă. Mississauga nu e departe de Toronto, sînt vreo 30 de kilometri, vom ajunge imediat. Mississauga e în partea de sud – vest a metropolei canadiene, drumurile duc tot mai departe, spre Cascada Niagara, granița cu Statele Unite. Tot gîndindu-mă la asta, am ieșit de pe autostradă și am intrat pe Dixie Rd, drum care ne va duce direct la Biserică. Dar drumul parcă nu se mai termină, Biserica e la numărul 4030, Florin Sîrghiuță, băcăuanul meu de suflet, merge des la această Biserică, despre care îmi mai spune că se numește „Sfîntul Apostol Andrei” și a fost sfințită în anul 1999. Volan la stînga, intrăm într-o „plaza”, altfel spus un mare complex comercial, și oprim în parcare, lîngă gardul în spatele căruia sînt mai mulți copaci care vor ține umbră mașinii. Temperatura aerului a ajuns la peste 30 de grade Celsius, e început de iulie și-i din ce în ce mai cald. Privesc în jur, strada Dixie e largă, are patru benzi de circulație, nu știu ce să zic, nu văd Biserica, traversăm și, da, iat-o!, o clădire modestă, pitică aș zice, între clădirile de aici, în spate e un atelier auto, ceva mai încolo alte magazine, pe măsură ce ne apropiem pot citi, pe frontispiciu, „Biserica ortodoxă română Sfîntul Apostol Andrei”, un difuzor „ascuns”, undeva, sub streașină, aduce a vocea gravă a unui preot sau a mai multor preoți, intrăm, Florin cumpără două lumînări, eu aprind una „pentru vii”, el aprinde „pentru morți”, imediat mă trezesc aproape în mijlocul bisericii, oamenii stau în genunchi și atunci observ băncile lungi, sculptate, din stejar, intru și eu cu Florin într-unul dintre rînduri și ne așezăm în genunchi. Se cîntă „Tatăl nostru”, cîntă toți cei aflați în biserică, bătrîna din fața mea are glasul strident și, parcă, scîncește. Ne ridicăm și rămînem în picioare. Sînt doi preoți, unul ceva mai scund, cu o barbă neagră, impunătoare, glas de bariton, plăcut, citește din Psaltire, celălalt, mai înalt și subțire, ascultă, iar cînd vorbește și el îmi dau seama că vorbește sîrbește… Ceva mai tîrziu, părintele paroh Gheorghe Țiu anunță enoriașii că preotul sîrb e nou venit în Mississauga și că va sluji – cu aprobarea consiliului parohial – , în anumite zile, pentru creștinii ortodocși sîrbi din zonă, care n-au biserică. „E o practică aici să se procedeze așa. La început, cînd nici noi n-aveam biserică, preotul slujea într-o biserică grecească sau bulgărească. Așa era…”, îmi spune Florin.
Astăzi, în Biserica „Sfîntul Apostol Andrei” sînt, ca de fiecare dată, peste o sută de credincioși români. Privesc în jur și constat cu bucurie că sînt foarte mulți tineri, unele familii cu copii pe care i-au adus pentru Sfînta Împărtășanie. Inginerul Silviu Năstase, de loc din București, e unul dintre aceștia. E din 1995 în Canada și lucrează, de la început, ca specialist în calculatoare, în acest frumos oraș. „Pentru mine, îmi zice inginerul Năstase, Biserica a însemnat, dintotdeauna, o chemare la liniște, la speranță. Poarta, ușa bisericii înseamnă speranță.”. Un alt bărbat tînăr e Severin Irina, ieșean la obîrșie, dar canadian de cîțiva ani. Student în Teologie, cu patru frați preoți în România, el „ocupă” funcția de dascăl, are un glas plăcut, l-am urmărit cu atenție în timp ce „răspundea”, potrivit ritualului, la Sfînta Liturghie oficiată de preotul Țiu. Am mai aflat că soția sa se trage din comuna Crăcăuani, județul Neamț, comună de unde și eu mi-am luat soție cu peste patru decenii în urmă, și prin el l-am cunoscut pe socrul său, Neculai Dochița, venit pentru un an în Canada. De fapt, Neculai Dochița e „mîna dreaptă” a preotului; el pune în cădelniță tămîie, el aduce, în față, amvonul de la care vorbește preotul.
Și l-am mai cunoscut pe inginerul Marius D. Peiulescu, președintele Consiliului Parohial, bucureștean, om care a lucrat, prin anii ’70, la Borzești, lui datorîndu-i-se proiectarea unei importante instalații de la Combinatul chimic. „Domnule, mi-a zis inginerul Peiulescu- în primul rînd mă bucur că sînteți din Bacău, județ în care am lucrat și unde mai am, încă, prieteni. Sînt aici, în Canada, de aproape zece ani și, dacă mă vedeți aici și dacă sînt în funcția de care ați aflat, acest lucru se datorează credinței mele în Dumnezeu, pe care l-am simțit întotdeauna aproape. Și, pe urmă, Biserica noastră, de aici, din Canada, este flacăra care ne întreține credința, cultura și limba strămoșească, limba în care bunica ne-a șoptit, cu ochii umezi, primul Tatăl nostru, cultura și limba poporului nostru înscrise cu litere de aur în istoria umanității”. Așa mi-a vorbit inginerul Marius D. Peiulescu, acest om care, ca președinte al Consiliului Parohial, poartă o mare răspundere pentru biserica la care vin români nu numai din Mississauga, ci și din alte orașe, precum Brampton sau Toronto.
Cum spuneam, Biserica a fost sfințită în anul 1999, după ce, în luna aprilie a acelui an, a fost cumpărată de la Comunitatea ortodoxă greacă. De fapt, clădirea se compune din două corpuri: „clădirea veche”- care datează din anul 1887, și care a fost, mai întîi, Biserică Protestantă Unită, apoi Anglicană, după aceea Penticostală, Baptistă și Ortodoxă greacă – și cea „nouă”, care cuprinde „partea din spate”, la subsol cu sală de mese, grup social etc. Este deosebit de relevant faptul că, la aflarea veștii că Parohia va cumpăra această clădire, românii din Mississauga și Brampton au strîns, în numai trei săptămîni, peste 70.000 dolari, din totalul celor 280.000 cît au cerut proprietarii. În același an, Biserica a fost sfințită, ea purtînd hramul „Sfîntul Apostol Andrei”, și tot de atunci preot paroh e Gheorghe Țiu, originar din județul Vrancea. Om tînăr – are 38 de ani – tată a patru copii, preotul din Mississauga n-are salariu, mijloacele lui de viață avînd alte izvoare, dar face această muncă din suflet, cu darul preoției și al credinței. „Biserica noastră, de aici, din Canada și din toată America de Nord, are un rol sacru, și anume acela că prin Biserică noi, românii, ne atestăm identitatea, spiritul național, păstrăm credința de două mii de ani; Biserica noastră l-a unit pe om cu Dumnezeu, noi cu toții sîntem ai lui Iisus Hristos și Biserica este una”.
Am rămas în acea zi, dar și în multe altele cînd am mai fost la Biserica din Mississauga, la pomenirea făcută unor români trecuți la cele veșnice. Coliva făcută din grîu, ornată cu dulciuri, așa cum o știm de cînd sîntem pe lume, și cum o știu toți creștinii din țara noastră, coliva aceea am regăsit-o și în Biserica din Canada. Și, gustînd din grîul acesta, atît de bun și de familiar mie, am trăit sentimentul că sînt la mine acasă, între frații mei. (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns