Vasile PRUTEANU
Omul ăsta de prisos, unchiul ăsta cam naiv într-un anume mod, a străbătut scenele lumii tocmai din cauză că parcurge un drum tulburător de la derizoriu la sublim. De altfel, toți oamenii lui Cehov (adică eroii pieselor sale) stau, într-un fel sau altul, cu picioarele în noroi, dar privesc la stele, fapt care i-a sugerat regizoarei Luminița Țîcu să realizeze un spectacol în care să releve cu prestanță meditația cehoviană, străbatută de fine pânze freatice ale ironiei afectuoase, ale satirei bonome, ale unei speciale melancolii. Deși, în bună parte, noua premieră aTeatrului Bacovia atinge lumea cu o aripă ușor expresionistă, spectacolul ne dă o imagine pe cât de delicată în trăsăturile ei exterioare, pe atât de vibrantă în substanța ei. Este imaginea unei lumi alcătuită din ființe simple, insignifiante în plan social, dar cu psiholoigii surprinzător de adânci. Fondul lor de umanitate ți se dezvăluie treptat, cu discreție, încât te miri când și cum te-a învăluit atât de emoționant. Mare dreptate avea Mihail Ralea când scria că „arta lui Cehov e cea mai sever simplă, cea mai puțin cochetă, cea mai fără podoabe din câte există. Cehov are perversitatea insignifianței și nu știu dacă nu cumva în aceasta se ascunde cel mai înalt pisc al rafinamentului „. Cam așa ceva se întâmplă în drama „Unchiul Vanea”, iar regizoarea și actorii au înțeles exact acest adevăr, căutând simplitatea și directitudinea
interpretării, atmosfera indefinibilă prin care plutește iminența unei descărcări profund umane. Scenografia Cristinei Ciobanu, compusă numai din elemente disparate și oarecari ca semnificații, lasă loc berechet actorilor să-și desfășoare jocul numai prin sugestionare a spațiului locativ sau a peisajului. (Cam neobișnuit în montările teatrale!?!).
În rolul unchiului Vanea, Ștefan Ionescu portretizează un personaj cu un caracter slab, credul în bună parte, conferindu-i, însă, o revoltă în genunchi în fața cumnatului său, Alexandr Serebreakov (profesor universitar), în fapt o nulitate egoistă, rece, fără generozitate, un om hain creionat cu superiorară artă de Ion Goranda. Aș remarca cu deosebire drumul parcurs cu deosebit rafinament interpretativ de actrițele Eliza Noemi Judeu (Sonia Serebreakov) și Adelaida Perjoiu (Elena Serebreakov) pentru delicatețea cu care au șlefuit sentimentele personajelor lor, filigranând prin gestualitate discret condusă traiectoria lor de mare complexitate psihologică. În scene scurte (totuși semnificative), Florina Găzdaru (Maria Vasilievna Voinițki) distilează rolul unei mame autoritare, cu o gândire egoistă, uneori tiranică, obtuză, cu o evoluție mentală cam opacă. Așișderea și Daniela Vrânceanu, o „roabă” casnică supusă sau extaziată în fața falsei valori a profesorului Serebreakov, eterna „țață” în oricare țară ar fi ea. Matei Bogdan (Mihail Astrov) parcurge o traiectorie de mare întindere psihică, schițând un personaj pendulând între o falsă demnitate și o autentică însingurare, o temeinică teamă de lume și de sine însuși. Bogdan Buzdugan (Ilia Teleghin) e un rezoneur… rezonabil în toate scenele în care apare, evoluând cu discreție bine conturată.
Cititorul va observa, desigur, că nu m-am referit cu niciun cuvânt la trama piesei. Las spectatorului bucuria de a descoperi singur un spectacol cu un traseu inefabil, încărcându-se de magia cuvintelor, precum și satisfacția de a surprinde mai tainicile înțelesuri ale simplității comportamentelor omenești; evoluția sentimentelor celor mai banali eroi, cu o bogăție neașteptată de trăiri și reacții. Jocul actorilor surdinizează drama, prefigurându-i, însă, sensul adevărului în banal și obișnuit, chiar dacă rostirea se face de multe ori cam răstit, depășind, oarecum, conformismul montărilor cehoviene de până acum.
Lasă un răspuns