„Uram să-i cînt primului secretar, fiindcă nu mă plăteau niciodată”

Costică Proboteanu, omul din umbra lui Ion Drăgoi

Vorbește rar, cumpătat, măsurîndu-și fiecare cuvînt. Durează mult pînă să îl îmbii la vorbă, dar și cînd se apucă de povestit, ai fi în stare să îl asculți și o noapte întreagă. La cei 70 de ani ai săi, vestitul lăutar Constantin Proboteanu a trecut prin atîtea întîmplări cît să încapă în șapte vieți. A colindat lumea în lung și în lat, s-a întîlnit cu oameni importanți și a trăit alături de alții care acum sînt, deja, legende. A cîntat cu Ion Drăgoi, Luca Novac, Angela Buciu, Sava Negrean Brudașcu, Laura Lavric, Mariana Bădoiu și mulți alți interpreți la fel de celebri. înainte de ’89, a fost la un pas de a fi arestat pentru că nu a vrut să cînte la petrecerea de Revelion dată de primul secretar. A fost, însă, norocos. Vreme de aproape patru decenii, a cîntat în restaurante celebre din țară și din lume. Peste tot pe unde a fost a știut să fie demn și să îi facă pe cei din jurul său să fie mîndri de el. Nici de bani nu a prea dus lipsă. A știut, însă, să nu se lăcomească. „Dacă mă chema cineva la o petrecere și eu aveam deja încheiat un contract, îl refuzam, chiar dacă ăsta din urmă îmi dădea mai mult. Am obraz, nu mă fac eu de rușine așa de ușor față de oameni”, susține Costică Proboteanu.

Prima dată cînd a pus mîna pe un acordeon avea cam zece ani. Din prima pensie pe care a primit-o în urma soțului, prăpădit cînd nici nu împlinise 30 de ani, mama sa a cumpărat, înainte de toate, un acordeon. „Eram o familie de muzicanți cunoscuți în Roman, orașul în care locuiam la acea vreme. Bunicul meu, Moise Răducanu, cînta cu vioara, era acompaniat de contrabas și țambal, iar tata era flautist. Cînd a cumpărat acordeonul, mama s-a gîndit că în felul acesta vom putea cîștiga mai ușor o pîine. Mai mult s-a gîndit la bunicul și la Dumitru, fratele meu mai mare. Nu la mine, că eu eram prea mic. De aia și ascundeau acordeonul de mine, de frică să nu îl stric”, își aduce aminte Constantin Dobroteanu.
Pentru acordeonul cel nou făcuse o adevărată obsesie. Bunicul îl înfunda undeva sub perne și îl certa mereu cînd îl vedea că pune mîna pe el. „Pînă într-o zi, cînd au venit la noi niște muzicanți de prin Roman și m-au auzit cum cînt la acordeon prin curte. Toată lumea s-a minutat cum de am fost eu în stare să învăț să cînt așa de bine la acordeon fără să mă învețe nimeni. Musafirii s-au dus și-au vorbit cu mama și nu s-au lăsat pînă nu m-au luat cu ei, să cînt la un restaurant din Tîrgu Neamț. «Steaua» se chema, era chiar lîngă biserică. Venea multă lume, mai ales evrei. Era pe vremea aceea un tango, «Doi ochi albaștri» se chema. Mă rugau mereu să îl cînt. De multe ori, nici nu mai trebuia să îmi spună ce să cînt. âmi făceau doar semn cu două degete arătate înspre ochi, și eu știam care le e dorința”, mai povestește Constantin Proboteanu.

Luat de pe stradă din Roman și angajat la Bacău

în Bacău a ajuns pe cînd avea vreo 28 de ani. „âmi aduc aminte ca și acum. Se întîmpla în 10 ianuarie 1963. Aveam nu știu ce treabă prin Roman și m-am întîlnit cu Laurian Iancovici. Era dirijor la «Plaiurile Bistriței» Udilă. Știam că plecase Udilă de la orchestră și l-am întrebat : «Maestre, nu aveți vreun loc și pentru mine?» «Am, cum să n-am! Da’ cum te cheamă?!», m-a întrebat. «Păi, eu sînt Costică Proboteanu», i-am zis. Mi-a răspuns că a auzit de mine și m-a chemat să dau probe. Era sîmbătă și am stat ca pe ace pînă luni cînd am dat probe cu Ion Drăgoi. I-a plăcut de mine, m-a dus sus la director, m-au angajat și n-am mai plecat de atunci de la orchestră. Și acum mai lucrez cu ei. Sînt colaborator”, spune mîndru Costică Proboteanu.

întîi cafe concert, apoi romanțe, valsuri, tangouri…

în momentul în care a ajuns la „Plaiurile Bistriței”, i s-a părut că o realizare mai mare nu era posibilă. „Era o onoare mare să fii în orchestra asta. Cîntau aici numai muzicieni unul și unul, care aveau mare respect pentru ceea ce făceau. Eram respectați, lumea avea mare prețuire pentru noi. Eram chemați la petreceri și cîntam la restaurante. Am cîntat la «Decebal», la «Bistrița», la «Parcul Libertății», la grădina de vară din Parcul Central, la «Moldova», iar acum, încoace, la «Curcanul de aur». Doamne, ce vremuri mai erau atunci! Venea lumea la restaurant seara, nu ca acum. Rar găseai masă liberă, trebuia să îți faci din timp rezervare. Și aveau și gust la muzică pe atunci, nu ascultau toate prostiile, cum ascultă acum.
începeam programul la opt, cu o oră de cafe concert, după care cîntam romanțe, valsuri, tangouri și muzică populară. Ne cerea lumea să cîntăm «Cînd eram copil odată», «Ciobănaș cu trei sute de oi», «Deschide, deschide fereastra», cîntece pe care oamenii mai în vîrstă le ascultă și acum”, își mai aduce aminte Costică Proboteanu.

Sarcină de partid: „Cîntă pentru primul secretar!”

în fiecare săptămînă era ocupat. Dimineața avea spectacole, seara trebuia să fie la program la restaurant, iar la sfîrșit de săptămînă cînta la petreceri. Cînd se apropia sfîrșitul de an, toată lumea se bătea să îi aibă pe Proboteanu și Drăgoi la petrecerile de Crăciun și Revelion, care se țineau, de regulă, la fosta Casă de Oaspeți. „Numai cînd mă chemau cei de pe la partid nu îmi plăcea. Cîntam toată noaptea și nu primeam nici un ban. Era sarcină de partid. âmi dădeau mîna, îmi mulțumeau, se minunau de ce frumos mai cîntam, de de plătit nu plătea nici unul. âmi aduc aminte că, într-un an, nu am vrut să cînt. Au venit după mine de la partid, să mă ia pe sus. «Cum se poate, domnule, să nu asculți ordinul tovarășului prim secretar?», s-au stropșit ei la mine. Uite că se poate, le-am spus. Am alt contract, unde sînt plătit. Nu pot veni la voi să tot cînt pe degeaba. Mi-au promis că o să îmi plătească atît cît vreau eu, numai să vin. Pînă l-a urmă m-am dus, ce era să fac, da’ de văzut, tot n-am văzut vreun ban”, mai povestește maestrul Proboteanu.

„La petrecerile date de Plăcintă mă duceam cu drag”

Nu la fel se întîmpla, însă, cînd era chemat să cînte la petrecerile de Anul Nou, organizate de Petru Plăcintă pentru angajații de la Agricola. „în fiecare an ne chema. Era o plăcere să mergi la aceste petreceri. âmi aduc aminte că, într-un an, la o astfel de petrecere ce era organizată la Slănic Moldova era alături de Ion Drăgoi. Bucatele care erau pe masă erau extrem de apetisante. Nu te răbda inima să nu guști măcar o bucățică din fiecare preparat care se afla în farfurie. Ion Drăgoi ținea pe atunci regim. Era bolnav și i se usca gura mai mereu. «Nea’ Costică, oare o să pățesc ceva dacă mănînc și eu o friptură?», mă întreba Drăgoi. Lasă, nea’ Ioane, ce o să pățești, l-am îndemnat. Pînă la urmă, nu l-a lăsat inima și a mîncat o friptură de porc. în seara aia, nu a avut nimic. A doua zi, însă, a început să se simtă și mai rău și, după vreo două săptămîni, a plecat de pe lumea asta. Multă lume a mai fost atunci la înmormîntarea lui. Au venit și de prin Israel niște cunoștințe de-ale sale”, își amintește lăutarul.

Decembrie ’89 l-a prins în America

De pe la începutul anilor ’80, a început să colinde lumea în lung și în lat. A avut contracte cu restaurante din Israel, Anglia, Olanda, Statele Unite ale Americii, unde cînta pentru românii plecați departe de casă. Pînă înainte de ’89, suspinau de sărea cămașa de pe ei cînd ascultau cîte o romanță de-a noastră. Cînd mi se încheia contractul și trebuia să plec acasă, trăgeau de mine și se ofereau să îmi dea orice, numai să nu mă întorc. După ’90, cînd au început să mai vină în țară cei pe care îi mîna dorul de casă, nu a mai fost tot la fel. „în decembrie ’89 eram în Statele Unite ale Americii. Cîntam la un restaurant, «Dacia» se numea, patronat de niște români stabiliți în New York. încă de pe la jumătatea lunii decembrie ascultam la radio că se întîmplă ceva acasă. Sunam și o întrebam pe soția mea ce este. Ea săraca nu știa nimic. Pe 22 decembrie, cînd am aflat ce s-a întîmplat în țară, am fugit la aeroport și am venit într-un suflet acasă. Avionul cu care am venit era ticsit de români. Toți voiau să vadă ce se întîmplă cu părinții lor de acasă. De atunci, am mai plecat de cîteva ori în America, și în alte state de prin Europa. Nu m-a lăsat sufletul să rămîn pe-acolo. M-am întors întotdeauna acasă”, spune sincer bătrînul.

Lăutarii adevărați, tot mai puțini

Marele său regret este că nici una din cele patru fete ale sale nu s-a apucat de muzică. Are o nepoată, Andra, care învață flautul la Liceului de Artă. „Muzician, așa cum am fost noi, nu cred că o să ajungă. Sînt, însă, alți oameni care s-au apucat de meseria asta așa că, oricum, nu o să se piardă. Este Cristi Năstase, dirijorul orchestrei «Plaiurile Bistriței». Are 35 de ani, e un băiat foarte talentat. E un violonist cum nu sînt mulți la ora actuală. E însurat cu Vasilica Tătară, și ea o fată tare talentată. Și unul, și altul au marele merit că au reușit să înceapă ca lăutari și să devină mari muzicieni. Are cine să rămînă să ducă mai departe meșteșugul acesta”, își încheie mărturisirea maestrul Proboteanu. (Elena SOLOMON)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!