Valori de patrimoniu

Memoria documentelor

• cele trei etape ale perioadei 1920 – 2007 au preocupat inegal presa românească în privința recuperării arhivelor și tezaurelor românești; Europa însăși era frămîntată de grave contradicții, de ură și de tot felul de doctrine ideologice păguboase (5)

âmi propun, în rîndurile ce urmează, o privire de ansamblu peste paginile presei din perioada anilor 1920 – 2007, în legătură cu modul în care aceasta a sprijinit eforturile statului pentru recuperarea arhivelor și tezaurelor aflate în afara granițelor țării noastre.
Prin 1956 profesorul de istorie I. Nacu – primul director al Liceului din Moinești, era ascultat cu uimire de către cei din jur atunci cînd își exprima, cu enorm de mult curaj, scepticismul său în legătură cu posibilitățile presei de a relata și apăra diferitele cauze în materie, și aceasta din cauza cenzurii (recunoscute, sau nu) exercitată permanent de către guvernanți, în dauna intereselor majorității populației. Diferite grupuri de interese (existente și în zilele noastre), orchestrate în special din exterior, au grija permanentă „de a pune batista pe țambal” atunci cînd e vorba de știri care i-ar putea deranja pe ei și pe stăpînii lor. Tocmai o asemenea atitudine nedemnă a dus, încă din acei ani, la lipsa de respect și încredere a unei părți însemnate a populației noastre în publicațiile respective. Este uimitor cum peste ani s-a confirmat – în legătură și cu tema noastră – o altă apreciere a aceluiaș profesor citat. Acesta aflase, în urma cercetărilor întreprinse încă din vremea studenției, că în ultima jumătate de mileniu cele trei imperii – otoman, austro-ungar și rus – au jefuit „spațiul carpato-danubiano-pontic sub diferite forme, rapturile atingînd o valoare enormă, de cel puțin 14 000 tone de aur!” (Unii „curioși” se mai întreabă, sfidînd rațiunea, de ce nivelul vieții și civilizației la români au cam rămas în urmă, de parcă am fi beneficiat de condiții identice cu cele ale Occidentului!).
Cu tot respectul cuvenit pentru presa din secolul trecut, merită remarcat faptul că aceasta a sesizat cauza „rătăcirii arhivelor și tezaurelor, incontestabil românești, pe teritoriile fostelor imperii vecine”. Dar surprinde, în chip firesc, neparticiparea perseverentă și convingătoare, după primul război mondial, la „recuperarea acestor valori inestimabile aparținînd hărniciei, iscusinței și sudorii poporului român” (aprecierea aparține unui ziarist din acele vremuri). în acele decenii, în paginile ziarelor luate în discuție nu întîlnim acea zbatere permanentă și convingătoare pentru realizarea unei opinii interne și externe în sensul recuperării acelor valori „risipite în cele patru vînturi” în condiții de multe ori neclare. Citim, de exemplu, cu surprindere doar despre „preocupări palide” în acest sens, iar raportarea activității se face după procedee contabilicești, enumerîndu-se – în explicații oficiale -, doar „pretențiile absurde” ale celor cu care se poartă ori s-au purtat tratativele, de parcă acesta ar fi fost obiectul principal urmărit, și nu recuperarea documentelor și valorilor înstrăinate sub diferite forme și în diferite epoci.
în cele trei etape la care m-am referit, presa românească a tratat diferit întreaga activitate care prin importanța acesteea nu ar fi meritat să fie văzută din perspectiva „birocrației funcționărești”. De aceea și rezultatele sunt cele care sunt: nici un fel de recuperare în perioada anilor 1960 – 2006! Cred că presa ar fi trebuit să se constituie într-un sprijin de nădejde al statului – adică cel care ne reprezintă în efortul de recuperare de arhive și tezaure „rătăcite” în afara granițelor țării, în condițiile la care ne-am mai referit.
în prima etapă menționată, știrile – cu subiectul care face obiectul prezentului demers publicistic – sunt rare, neconcordante oficial (și nici în alt fel), iar redactarea „neutră”, din care se revarsă o mare doză de reținere (de parcă nu s-ar relata despre aspecte deosebite ale interesului național) degajă o atitudine de neimplicare. Latura aceasta dificilă a activității, dar atît de importantă, este neglijată și de politicienii aflați în fruntea statului, judecînd după ecourile din presa vremii, asupra luării de cuvînt în Parlament, sau în contactele parlamentarilor cu diplomații străini, cu diferite prilejuri. Iată, așadar, explicația logică a faptului că nu au fost retrocedate nici arhivele, dar nici tezaurele precizate în tratatele internaționale. Faptul că s-a întîmplat așa constituie o gravă eroare, cu urmări dintre cele mai nebănuite, încurajîndu-se astfel coalizarea grupurilor de interese – interne și externe – antiromânești. Aceste efecte se vor demonstra din plin aducîndu-ne, alături de alte cauze, organizarea evenimentelor dezastruoase pentru țară, din anul 1940 (Diktatul de la Viena orchestrat de horthysmul maghiar, ultimatumul criminal din iunie al URSS și ocuparea – de către imperiul condus de Stalin – a unor vechi vetre de viețuire românească, precum Basarabia, Bucovina de Nord, precum și Insula Șerpilor, pierderea și ocuparea Cadrilaterului sub presiunea diplomatică a fascismului european).
Vizavi de toate aceste chestiuni majore, părerile specialiștilor sunt unanime, și anume: timiditatea cu care România a acționat pentru recuperarea arhivelor și tezaurelor noastre a contribuit, cu certitudine, la încurajarea și coalizarea celor care doreau să torpileze interesele românești în cumplitul an 1940. Astfel, aceleași forțe nocive spațiului românesc ne-au împins și în flăcările celui de-al doilea măcel mondial, cu grave urmări economice, politice, precum și cu mari pierderi de vieți omenești și multe suferințe. (Va urma). (Ioan Tudor-TROTUȘEANU) contabilicești, enumerî

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!