Valori de patrimoniu

Un timp de eroism colectiv

Corneliu CRISTEA

Reîntregirea românească – rod al luptelor alături de puterile Antantei -, a lăsat în urma ei consecințe de neuitat, participîndu-se cu aceeași dorință arzătoare de a se onora datoria lăsată de înaintași pentru păstrarea neștirbită și apărarea gliei străbune. Flacăra nestinsă a setei de libertate avea să-și arate din nou strălucirea venită din conștiința sfintei misiuni, din destinul ce a fost pus pe „generația de atunci, ursită de soartă să îndeplinească fapta cea mare, ea – generația – fiind gropașa muncii de veacuri sau zămislitoarea unei vremi așa de mărețe încât vedenia ei uimea”. Acționînd sub deviza „Datoria mai sus de toate”, în înaltul timpului s-a ridicat ostașul român cu figura lui luminoasă, de toate gradele și de toate armele, viteaz și demn, rezistent și încercat de toate greutățile cîmpurilor de luptă, cel care formează pilaștrii Panteonului Național. A fost un timp de eroism colectiv, un fior crescător de maximă amplitutdine, la partea umană de peste 900 000 de ostași morți, invalizi, prizonieri și dispăruți însemnînd peste 12 la sută din efectivul țării, adăugîndu-se pierderile umane din spatele fronturilor. Ne împrospătăm mereu memoria cu nume ale celui mai luminos și măreț act din istoria neamului săvîrșit pe altare ale recunoștinței și conștiinței de neam precum Turtucaia, Dragoslavele, Lainici, Jiu, Robănești, Mărăști, Răzoare, Mărășești, Oituz, Coșna, Cireșoaia, Ion Dragalina, David Praporgescu, Constantin Prezan, Eremia Grigorescu, Alexandru Averescu, Grigore Ignat, Ecaterina Teodoroiu, Gheorghe Donici, Ion Grămadă, Ștefan Petrovici, Xenofon Obreja, Alexe Mateevici, nenumărate personalități din știință, cultură și artă, Paul Berge, copila Măriuca Zaharia, bătrînul Elisei Ursac și mulți, prea mulți alții. Cei rămași, cu toate rănile trupești și sufletești, cu toată sărăcia, au ridicat pe întreg cuprinsul țării spre pioasă aducere aminte peste 5 500 de însemne amintitoare de sacrificiu suprem menite să trezească în toate sufletele cea mai puternică emoție pentru onoarea militară dovedită, pe care noi o nemurim astăzi prin îngrijire și cinstire.
Mijlocul acestei primăveri conține ziua de 14 mai, în care se împlinesc 90 de ani de la acel 1917 cînd Emil Rebreanu îndura moarte de martir pentru că a pus mai presus decît viața, dragostea față de neamul său românesc. Povestea vieții lui este scurtă, dar bogată în fapte: a primit de la părinți o educație sănătoasă, simțind direct durerea celor oprimați și aflînd nenumăratele ridicări ale acestora pentru dreptate socială și eliberare națională, a căutat să fie alături de cei care luptau pentru reîntregirea țării. După liceu a urmat studii juridice și militare. Vitregiile războiului l-au purtat prin diferite sectoare, ajungînd în 1916 la Ghimeș. Frămîntările sufletești l-au obligat să treacă la frații săi din armata română. A fost prins și judecat, condamnat la moarte sub acuzația de crimă de dezertare și spionaj. Emil Rebreanu a cerut să fie împușcat și înmormîntat în pămîntul liber al României, dar dorința nu i-a fost îndeplinită. Martori oculari au declarat că la locul execuției prin spînzurare eroul a strigat, privind spre ostașii martori – mulți dintre ei români ardeleni: „Trăiască România Mare!”. Dorința ultimă i-a fost respectată după mai bine de patru ani cînd, în prezența fratelui său – scriitorul Liviu Rebreanu, cînd la 2 octombrie 1921 alăturîndu-i-se mii de țărani dintr-o parte și alta a Carpaților, au venit cu preoții și cu muzicile în frunte, exhumînd cu adîncă evlavie rămășițele pămîntești pentru a le pune în locul pe care l-a dorit. La confluența dintre pîrîul Șanțului și rîul Trotuș, între Ghimeș și Palanca, s-a ridicat pe mormînt o cruce de piatră pe care scrie: „Sublocotenent Emil Rebreanu, spînzurat de unguri la 14 mai 1917 pentru că a vrut să treacă în rândul armatei române, să lupte pentru întregirea neamului”.
Din șirul larg de exemple pe care ni-l oferă istoria noastră, doar încă unul: „Călăuză în viață mi-a fost credința în glia străbună” – aceste cuvinte, de o sobră simplitate și mîndrie, se pot citi în cimitirul din Reghin, pe lespedea sub care odihnește locotenentul Florian Bogdan, decedat la 9 noiembrie 1965 în vîrstă de 90 de ani. A fost un bun cunoscător al localităților ardelene, expert cadastral și inginer constructor; s-a refugiat în România din fosta monarhie austro-ungară și a fost cel dintîi voluntar ardelean integrat în armata română, cu care a participat – alături de mii de alți voluntari transilvăneni și bucovineni, la realizarea a ceea ce se urmărea – România Mare. (Va urma).dele și de toate armele, viteaz și demn, rezistent și încer

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!