Vărari cu megafoane

Străbat în fiecare an județul de la un capăt la altul, mănîncă pe unde apucă și dorm în căruțele cu coviltir acolo unde îi prinde noaptea. Se trezesc după cîteva ceasuri, cînd nu a mijit încă bine de ziuă, și o iau de la capăt: „Hai la vaaaaar, vaaar vindeeeeem!. Multe case ar rămîne nevăruite dacă nu și-ar face apariția căruțele lor pe ulițele satelor. Nu iau întodeanua bani pe marfa vîndută. De cele mai multe ori fac schimb cu fasole, cartofi, grîu, porumb sau orice altceva de-ale gurii. Pămînt nu prea au și chiar dacă se întîmplă să aibă vreun ar, doi, proprietate, nu au cînd să îl lucreze dacă își petrec viața mai mult pe drumuri. Trec pe acasă să afle ce mai fac copiii și să își vadă nevasta numai atunci cînd vin să își reîncarce căruța cu marfă. Merge vînzarea bine, și nevasta e văzută mai des. Dacă nu, dorm în coviltir pînă cînd e dat și ultimul bulgăre de var. Cel mai bine știu să își scoată marfa în lume vărarii care au deprins acest meșteșug din tată în fiu. Există și aici o tehnică pe care, dacă nu o deprizi, riști să stai cu varul nevîndut în căruță și trei – patru săptămîni. Prea mult, dacă ne gîndim că în tot timpul ăsta nevastele se descurcă doar cu banii lăsați ultima oară cînd au trecut pe acasă bărbații lor. Ca să practici o astfel de meserie trebuie să ai plămîni buni. Degeaba strigi, dacă nu te aude destulă lume. „Uite așa se strigă: «”Hai la vaaaaar, vaaar vindeeeeem!»”, îmi arată, așezînd tacticos, hățurile cailor pe banca din față a căruței, Nicușor Vîrtea. Nu a durat mult și peste gardurile caselor aflate de o parte și de alta a uliței au început să se ițească broboadele înflorate ale gospodinelor curioase să vadă ce se mai întîmplă prin sat. Una dintre ele și-a adus aminte că nu și-au mai văruit cam de multișor casa pe afară, așa că a alergat după vărar să cumpere și ea vreo patru – cinci bulgări mai mărișori. Nu avea bani în casă, așa că a plătit cu știuleți. I-a cam părut ei rău după cele două coșărci de porumb pe care le-a dat pentru găleata cu var pe care i-a dat-o vărarul dar măcar era sigură că are, de acum, cu ce își face treaba. După ce a văzut-o pe gospodină mulțumită, vărarul și-a luat căruța și calul și a pornit-o agale, pe ulițele satului. Se apropia, deja, seara. Picioarele nu mai erau așa sprintene ca și dimineață și nici glasul nu mai era chiar așa de răsunător. Lui Nicușor Vîrtea nici că îi păsa. Avea el secretul lui cu care să se facă auzit pînă în celălalt capăt de sat. „Un milon jumate am dat pe el anul trecut, da’ face toți banii”, zice vărarul, în timp ce ridică în sus pîlnia unui megafon ultramodern, cu baterie și zeci de butoane pe care poți să apeși atunci cînd vrei ca vocea să-ți fie auzită ceva mai tare. „Hai la vaaaaar, vaaar vindeeeeem!”, începe să strige Nicușor Vîrtea, mînîndu-și, agale, caii pe ulița satului. Ridică din sprîncene cînd vede cît de bine i se aude acum strigătul. „Tehnica modernă, domnule!”, spune, ridicînd din sprincene. După primul colț nu i se mai văd nici calul și nici căruța. Strigătul megafonului său răsună, însă, în tot satul. „Hai la vaaaaar, vaaar vindeeeeem!»”. (Elena SOLOMON)eeeeem!”, în

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!