Varietăți critice

Zigzaguri despre francofonie (1)

Constantin CĂLIN

• Francofonia are, la noi, o istorie de 175 de ani și o preistorie ce ar putea coborî pînă în vremea lui Petru Cercel, domnitorul pribeag și poliglot. Subiectul e lung, nu încape nici în cîteva cărți, darămite în cîteva articole. Am să încerc să scot din el doar aspectele pe care le cred a fi mai incitante pentru cititorii ziarului. Nu sub forma unei narațiuni continue, ci a unor zigzaguri.

• Primul lucru pe care aș vrea să-l evidențiez e aviditatea cu care unii dintre români și-au însușit franceza. Exemplul cel mai elocvent îl constituie Grigore Alexandrescu, care poseda atît o aptitudine specială pentru ea, cît și o memorie extraordinară. Cine a citit „Amintirile” lui Ion Ghica a reținut, desigur, pagina în care acesta evocă „mirarea, admirațiunea sau gelozia” pe care le-a produs cel mai recent coleg al său (erau de toți, în clasă, doar șapte), poetul, cînd, îndemnat de profesorul J.A. Vaillant, a recitat epistola lui Boileau către Moliere: „Niciodată pînă atunci nu auzisem o dicțiune mai corectă și mai plăcută; deși citisem și recitisem de o sută de ori acea epistolă, dar pot zice că numai atunci i-am înțeles spiritul și eleganța”. Alexandrescu – mărturisește el însuși în „Satiră”. Duhului meu” – știa pe de rost „tragedii însemnate/ Meropa, Atalia și altele multe”. âi cunoștea „par coeur” nu numai pe Voltaire (căruia îi „adresează” epistola despre limba literară) și Racine, La Fontaine, ci și pe Beranger, Lamartine etc., de al căror spirit („duhul franțozesc”), animator și critic, se lasă pătruns.

• Surprinzătoare e, de asemenea, rapiditatea cu care limba franceză s-a propagat în straturile inferioare, burgheze, ale populației. Folosită cel mai adesea de femei, această franceză se învîrtea în jurul cuvintelor „manșardă” și „salon”. E o franceză de fandoseală, prinsă după ureche, caricaturală. Personajul care o ilustrează cel mai bine este Chirița lui Vasile Alecsandri. Ea figurează – reamintesc – în trei piese: „Chirița în Iași”, „Chirița în voiagiu” și „Chirița în provincie”, scrise între 1850 și 1863. „Isprăvniceasa” avea însă precursoare pe Elena și Luxandra din „Franțuzitele” lui Constantin Facca (1833), pe Eliza din „O bună educație” de C. Bălăcescu (1845) și pe Ancuța din „îngîmfata plăpămăreasă” de Costache Caragiali (lucrare nedatată, dar sigur anterioară comediilor lui Alecsandri). O moftangioaică, fiica unui zarzavagiu și a unei lăptărese, „plăpămăreasa” (exemplu rareori citat) etalează în fața nepoatei sale, Elena / Ileana, o franceză pe care e incapabilă să o explice, iar neînțelegerile devin, firește, o sursă de comic.
„Ancuța: Apoi ce zic eu? Mai totdeauna se cunoaște vița de soi. Dar ia taci… A, a… (Strănută).
Elena: Să-ți fie de bine!
Ancuța: Mulțumim d-tale, dar ți-am mai spus. Ține minte: acum nu se mai zice astfel.
Elena: Apoi tot uit cuvîntul ăla, bată-l prădalnicul! Cum îi zici d-ta?
Ancuța: A vu suhăț! (Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!