Varietăți critice

Zigzaguri despre francofonie (2)

în studiul său despre „Corespondența generalului Gr. Cantilli” (care a fost căsătorit cu o băcăuancă), Radu R. Rosetti remarcă, de la început, două lucruri frapante. Primul că „generația lui Cantilli, ca și cea dinaintea ei, scria mult”, și o făcea fiindcă numai astfel putea fi „în curent cu ceea ce se întîmplă, pentru că presa de atunci da știri puține și nu exista telefonul, care a micșorat mult nevoia de a scrie”. Al doilea că, „fie sînt scrise de români, fie că sînt scrise de străini – și sînt mulți corespondenți străini – limba întrebuințată (în scrisorile către Cantilli) este mai cu seamă cea franceză”. Explicația pe care autorul o dă acestui lucru sintetizează o situație care a durat de pe la 1840 și pînă în deceniul al patrulea al secolului trecut; merită deci reprodusă integral și comentată: „Era un punct de onoare, adeseori exagerat sau greșit, pe acele vremuri (anii de după cucerirea Independenței – n.m.), de a vorbi sau scrie în limba franceză. Obiceiul acesta – repet folosit și de străini – prezenta însă un mare folos căci îngăduia tuturora a se înțelege într-o aceeași limbă, care este totodată și cel mai perfect mijloc de exprimare a gîndirii (s.m.). Socotesc așa-zisa democratizare de azi (studiul său e din 1931 – n.m.) cu scrierea corespondenței internaționale în toate limbile, ca un mare pas înapoi. Și nu se poate spune că obiceiul de a scrie și a vorbi franțuzește a împiedicat dezvoltarea limbii și a scrisului național. Și Vasile Alecsandri, și Al. Cuza și C. Negri și toată generația lor, scriau și vorbeau franțuzește. Aceasta nu-i împiedica de a se exprima frumos în limba lor și de a simți românește. Că ulterior a fost o oarecare exagerare la unii este adevărat, dar acești cîțiva nu alcătuiau decît spuma de deasupra, înstrăinată și fără de asta”. Desigur, Radu R. Rosetti ar fi putut să citeze mai multe nume: de la Alecu Russo și Nicolae Bălcescu la Alexandru Odobescu și Duiliu Zamfirescu. Corectă în ansamblu, explicația sa mi se pare îngăduitoare, vagă, cînd amintește doar de „o oarecare exagerare”. Exagerările au fost multe și potențial periculoase. La unele din ele mă voi referi ceva mai încolo.

Titu Maiorescu, cel mai german dintre intelectualii români, a fost și francofon. Neîndoielnic, franceza sa era exemplară. O dovadă ar fi faptul că un punct din programul său în casa Kremnitz-ilor, după logodna cu Clara, îl constituiau lecturile din franceză: „la 8 se adună toți în jurul meu, iar eu le citesc în limba franceză”. („Jurnal”, II, p.167). Maiorescu e unul dintre francofonii critici atît față de francezi, cît și față de literatura lor. Obișnuit cu confortul german, primul contact cu Parisul (la 12 noiembrie 1859) îl decepționează: „Parisul îmi făcu – îi declară el surorii sale, Emilia, dar mai apoi și altora – o impresiune foarte neplăcută. Strade strîmte și întunecoase (afară de cîteva în adevăr pompoase), nepavate, casele înalte, înguste, afumate și întocmite numai spre cîștig; toată cetatea cu un aer de realism cras; odăile necălite, fără sobe ca la noi, de tuci sau de fer, îs cu vetre deschise (șeminee – n.m.), așa de stai tot la foc, cu picioarele calde, cu spatele înghețat, viață în familie necunoscută și neobicinuită între studenți etc., etc.” (Ibidem, p.129) Ulterior, după o vizită la Versailles, oftează după splendorile epocii lui Ludovic al XIV-lea: „Oh, ce vremuri frumoase…” (Ib., p. 203) Spre deosebire de români, care se lasă „balotați între poluri diferite” (adică oscilează mereu), francezii (alături de nemți și englezi) sînt fermi și au – remarcă Maiorescu – calitatea de a fi obiectivi, în sensul că se ridică „peste impulsiunea momentului”, și, datorită ei, creativi: „sînt mult mai reci decît s-ar crede și calculați în entuziasmul lor, entuziasm cerebral și nu entuziasm de inimă”. („Jurnal”, V, p.130). Pe diferitele sale liste de lecturi figurează atît clasicii francezi, cît și scriitorii contemporani. în privința unor opere ale acestora din urmă, Maiorescu e însă destul de rezervat: „în ultimul timp – îi replică el, într-o scrisoare, prietenului său (viitor cumnat), Theodor Rosetti – am făcut cîteva încercări oneste să citesc pînă la capăt «Le dernier jour d’un condamné» și «Bug Jargal» de Victor Hugo. Degeaba însă; «’tis pity; that it is true» (engl.: e păcat; dar e adevărat – n.m.): totdeauna am adormit ziua-n amiaza mare. / Neisprăvitul este pentru mine opiu curat. Cum te-a putut emoționa pe tine această nemaipomenit de plicticoasă mîzgîlitură este pentru mine de neînțeles, afară doar dacă îmi spui la ce vîrstă ai citit-o”. („Jurnal”, II, p. 223). (De reținut: Maiorescu avea 20 de ani, iar Theodor Rosetti – 23) Cum se vede, faima autorului „Legendei secolelor” (apărută cu un an înainte) nu-l influențează, încît să-i înghită toate producțiile. în astfel de cazuri – adaug – se deosebește omul cu spirit critic de cel fără, tributar publicității. Revenind la subiect, – francofonia lui Maiorescu -, trebuie arătat că, în ciuda formării într-un mediu german, limba franceză e intrată adînc în reflexele sale culturale. O folosește sigur, oportun și dezinvolt. în epistolarul său sînt zeci de expresii franțuzești („en famille”, „ŕ la rigueur”, „par ordre”, „au courant” etc.), de titluri de lucrări, de formule (de început și de sfîrșit al unei scrisori), de citate („L’amour c’est la vertu d’une femme”, „frază sublimă” din „Indiana” de George Sand, pe care o parafrazează: „L-amour est une des vertus de l’homme”), dialoguri etc. în unele scrisori (de pildă, cele adresate amicului, iar mai tîrziu, „victimei” sale, Vasile Allessandrescu / V.A.Urechia) franceza alternează cu româna, nu întîmplător, nu din capriciu. Care e explicația? Maiorescu recurge la franceză într-un mod controlat, fie pentru a fi cît mai precis în ceea ce comunică, fie pentru a-și sublinia atitudinile. Iată exemple: în 1864, scriindu-i influentului Vasile Allessandrescu, pentru a-i atrage atenția că zvonul privitor la desființarea Universității din Iași „din cauze economice” e serios, schimbă registrul și zice: „C’est trčs consequent” („Jurnal”, V, p. 271). Suficient și elegant. în același an, relatîndu-i cuiva despre procesul cu calomniatorii săi (care reușiseră să-i pună în cîrcă o aventură cu o guvernantă „puțin bătrînă și mult gheboasă” și să-l scoată din învățămînt), notează cu fermitate: „Quoi qu’en diront les imbéciles: la verité est plus forte qu’eux. (Ib., p. 83). Frazele de pamflet, chiar insultele sună mai decent în franceză. (Constantin CĂLIN)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!