Varietăți critice

Zigzaguri despre francofonie (4)

Constantin CĂLIN

Ca să reziste, francofonia a trebuit apărată, periodic, de „maniile francomane”, împotriva cărora avea să se ridice Nicolae Iorga. Țară „prea mare și prea mîndră”, Franța n-are nevoie – considera istoricul – de „maimuțele superficiale” de la București. întîmplarea (de la producerea căreia s-au împlinit, în primăvară, 100 de ani, lucru trecut sub tăcere) a făcut din el protagonistul unei stări de spirit împărtășite de foarte mulți. A aflat că, la Teatrul Național, se va reprezenta, în contul unei societăți de binefacere, de o trupă de amatori, în limba franceză, o piesă bulevardieră. Temperament inflamabil, spontan, Iorga a hotărît că trebuie să protesteze. „Am adunat pe studenții mei – povestește el în «O viață de om așa cum a fost» – și s-au adunat atîți alții – pentru a le spune, nu în sala mea de cursuri, cum n-aveam dreptul, ci în culoarele Universității, ce înseamnă pentru un popor cultul limbii în care de-a lungul generațiilor i s-a întrupat, nu numai gîndul și simțirea, dar viața însăși. Pentru seara de 13 mart (1906) – fatidică dată și pentru treisprezece și pentru Idele lui Mart -, anunțam apoi o adunare cetățenească în sala de întruniri din chiar fața Teatrului Național, și aici m-am găsit în mijlocul unei adevărate mulțimi revoluționare, în care, cu toate urîtele obiceiuri ale politicii de partid de a folosi din orice, sînt sigur că nu era un singur agent electoral.
Lumea oficială începuse a se emoționa. Regele era în străinătate, Prințul Moștenitor și Prințesa Maria erau așteptați pentru reprezentație; bătrînul prim-ministru (Gheorghe Cantacuzino, care avea 69 de ani – n.m.) se lăsa condus de fiii săi, Mihai și Grigore Cantacuzino, care înțelegeau să nu se ție seamă de o manifestație «copilărească». Marghiloman mi-a propus să opresc orice demonstrație, cu asigurarea că nu se va mai face o asemenea afirmație de străinism în Teatrul Național însuși. âmi era imposibil, chiar dacă aș fi crezut că așa va fi, să opresc puternicul curent. Consultat, jovialul prefect de poliție Moruzi, «cneazul», care cunoscuse familia tatălui meu și-mi vorbise cu simpatie de dînsa, dăduse voie ca o demonstrație cu cîntece naționale să se facă în fața sălii de spectacol, neîmpiedicată, dar fără violențe. Era și ceea ce recomandam ascultătorilor mei, pe care pe departe nu-i credeam așa de cîștigați pentru orice acțiune.
Mă retrăsesem acasă, cînd doi dintre studenții mei îmi aduseră, pe la ceasurile unsprezece, vestea că în Piața Teatrului se varsă sînge. Chemată de tinerii Cantacuzini, poliția atacase pe manifestanții care începuseră a lovi în trăsurile luxoase ale invitaților, speriindu-i, fără ca ei să poată înțelege rostul acestui act de dușmănie. Poliția nu fusese însă în stare să reziste. Se adusese armata, cu atît mai mult cu cît trebuia să se facă loc liber pentru trăsura Prinților, care au trebuit să renunțe însă la ascultarea unor aristocratici actori care erau, la Cotroceni, cunoscuții, prietenii, intimii lor. Se dăduse și ordinul de a trage, dar ofițerul de vînători a refuzat să-l execute. Geamurile prăvăliilor cădeau în țăndări, și foaierul Teatrului se umplea de jandarmi cu capetele sparte și de victimele lor: se va vorbi a doua zi și de doi morți, care n-au existat niciodată”.
Evenimentul a avut „urmări adînci în spirite”. în evaluările lui Iorga, consecințele cele mai importante au fost trezirea conștiinței naționale („era întîia oară cînd o credință, nu o pasiune politică ieșea întîia oară în fața baionetelor, răspunzînd cu lovituri loviturilor și înfruntînd moartea”) și formarea unei opinii publice („o opinie publică ieșită ca din pămînt”). Dar însăși imaginea Profesorului în ochii lumii s-a schimbat: un om cu o așa de mare putere de mobilizare trebuia atras în politică: „Puteam face tot ce voiam, și noi nu voiam nimic, spre desperarea lui Filipescu, care alergase de la Paris, unde avea un copil bolnav și mă întreba dacă n-aș putea… s-o iau de la capăt”. în mai următor (după răscoale, cînd „vocea” sa a ieșit iarăși în evidență), Iorga a devenit deputat de Iași.

Aproape de politică, relațiile României cu Franța au fost constant bune, cu excepția unui scurt interval de la începutul deceniului al doilea al secolului trecut. Nervoasă, în 1912 – ca să exemplific – presa franceză numea România „o țară de «spoliatori», o «sucursală» a Germaniei sau o «vasală» a Austriei”. (Cf. Gh. Răut, „Scrisori din Paris”, în „Viața Românească”, vol. 31, 1913, p. 365). Supărarea a trecut după ce, în 1916, ne-am angajat în război de partea Antantei. La 8 octombrie, după sosirea „Misiunii franceze”, condusă de generalul Berthelot, Iorga releva că prezența acesteia pe pămîntul românesc va contribui la eliminarea unor prejudecăți existente și de o parte și de cealaltă. „Francezii vor vedea din mai lunga lor petrecere aici că România nu se rezumă la cîteva sute ori mii de persoane care se îmbracă întocmai ca la Paris și au în graiul lor francez un accent parisian, într-o strălucitoare societate de sus, care nu i-ar imita numai în ceea ce-i imită dacă i-ar cunoaște mai bine. Ei vor fi martorii zilnici ai silințelor devotate ale unui popor de o sfîntă răbdare, ai isprăvilor fără păreche ale unor ostași cari nu-și cruță viața cînd onoarea este de cîștigat”. Iar „noi, – le recomandă el conaționalilor – chiar unii din aceia cari am petrecut cîtva timp în frumoasa capitală a marii Francii, vom trebui să părăsim icoana falșă, scăzută și caricaturală, a francezului vorbăreț și neastîmpărat, umplînd lumea de mișcarea și de zvonul lui. Vom vedea cu toții în sfîrșit, învățînd de la oaspeții noștri, ce poate face un puternic simț al realității, un instinct sigur al datoriei, pornirea de a sacrifica totul pentru țară, voioșia calmă și demnă în cele mai grele ceasuri ce se pot avea pe pămînt”. („Voința obștei românești”, Ed. Militară, 1983, p. 75 – 76). în 1917, cînd Iorga își începe „Memoriile”, prima însemnare pe care o face se referă la primirea în Parlament a ministrului francez Albert Thomas. âl provocase contrastul între felul de a vorbi al oaspetelui („sinceritate neglijată și comunicare spontanee”, „banchet în toată forma”) și „discursurile solemne”, afectate ori zgomotoase, ale deputaților români”. , speriindu-i, fără ca ei să poată înțelege rostul acestui act de dușmănie. Poliția nu fusese însă în stare să reziste. Se adus

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!