Varietăți critice

Zigzaguri despre francofonie (6)

Constantin CĂLIN

Am auzit, nu o dată, în aceste zile, că „Francofonia” (denumirea simplificată a manifestării din Capitală) „îi enervează și-i exasperează pe bucureșteni”. Cum altminteri aș putea – m-am întrebat – să le bat obrazul celor „nervoși” decît cu o „fișă”? E scoasă din „Almanahul” pe 1913 al ziarelor „Adevărul” și „Dimineața” și se referă la vizita cu un an înainte a primarului Parisului la București: „Vizita d-lui Felix Roussel a produs cea mai vie și sinceră mulțumire a Capitalei. De Franța ne leagă sentimente frățești din cele mai trainice, pe care am ținut să le manifestăm cu prilejul vizitei (…). D-l D. Dobrescu, primarul Capitalei, cum și consiliul comunal au pregătit o primire strălucită distinsului oaspete, iar în amintirea acestei vizite au dat unei străzi din București numele Paris”. în treacăt fie amintit, în același an au conferențiat în București Jean Richepin, academician francez, care a vorbit despre „Legenda lui Napoleon”, și Hubert Lagardelle, profesor universitar, care a făcut o expunere despre „problemele actuale ale democrației franceze și noile tendințe literare în Franța”. Nu știu dacă, cei mai mulți, cunoșteau ideea de la sursă (Théodore Banville), dar, ca și predecesorii lor, intelectualii români ai acelei epoci erau ferm convinși că Franța și, în primul rînd, Parisul „commande ŕ tout le reste du monde”. Nu numai scriitorul privea într-acolo, dar și juristul, și militarul, și pedagogul, și economistul, și agronomul etc. Lucrul se vede în bibliografia a numeroase studii, în numărul mare de recenzii și articole despre publicații franceze. Situația se menține aceeași și în perioada interbelică. în aproape orice dezbatere, exemplul Franței era inevitabil. „Sînt semne – scria cineva în 1935 – că civilizația începe să promoveze spiritualul. Iată în Franța: s-a pus problema unei prefaceri imediate a mentalității instituțiilor, pentru ca fără nici o întîrziere să se dea școlarilor o mai mare educație a simțului moral, pentru dezvoltarea omeniei, a sentimentului universalului, a solidarității popoarelor”.

Aceste zigzaguri nu pot ocoli momentul dureros, de la mijlocul lui iunie 1940, al ocupării Parisului de către germani. Cum s-a repercutat el în conștiința intelectualilor români? încerc să arăt cu un simplu exemplu, cel al lui Gala Galaction, preot ortodox, tată cu inima împărțită între țara sa și Italia (aliata nemților), unde avea două fete, scriitor democrat, unul care „nu călcase în Franța”. Deasupra oricăror calcule, spaime și considerații fataliste, din însemnările sale se ridică o imensă tristețe: „15 iunie 1940 (sîmbătă). – A căzut Parisul! Iată faptul care face să vibreze – ca milioane de clopote ale durerei – milioane și milioane de inimi, de jur împrejurul pămîntului! Desigur că sînt și multe inimi teutone cari, pe lîngă legitimă bucurie, trebuie să simtă și o nebiruită părere de rău. Și tot așa, fără îndoială, trebuie să fie foarte mulți italieni, cari ascund, la fundul sufletului, durerea că Parisul e azi în mîna învingătorilor germani.
Ce înțelepciune, ce mîngîiere, ce odihnă vom găsi inimilor noastre alta decît: Dieu seul est grand… înaintea planurilor Lui, de-a pururi fără greș și neajunse pentru noi, să îngropăm în cenușă capetele noastre păcătoase! (…)
Ce putem să mai facem noi pentru Franța, pentru Anglia, sau poate pentru America? Cred că ne-au trecut frigurile de odinioară, cînd unii de la noi strigau: «Trăiască Franța, chiar cînd România ar fi să piară!»
Să fim mai înțelepți! Să dea Dumnezeu ca Franța să nu piară, dar să ne ajute Dumnezeu să găsim totdeauna calea cea bună și – mai fericiți ca Israel odinioară – să ne păstrăm căminul și libertatea, între uriașii vecini, de la răsărit și de la apus!” „Calea cea bună” era – s-a înțeles – evitarea războiului.

„Francofonia” nu-i o noțiune „tehnică” (lingvistică, politică, juridică etc.) care desemnează o alianță internațională între altele. în funcție de memoria culturală a fiecăruia, ea este ceva mult mai mult, cu rezonanțe multiple, afective și intelectuale, ceva ce are un trecut și ceva ce poate avea – dacă va fi suficientă voință – perspective. E sau, mai exact, ar trebui să fie expresia atașamentului integral, logic, la sistemul de valori proprii lumii latine, romanice, caracterizat prin umanism. Francofonia e sau, iarăși spun, ar trebui să fie, un principiu de diferențiere, care să asigure echilibrul într-o lume care a luat-o razna pe panta „pragmatismului” în înțelesul cel mai vulgar. în mintea mea ea e inseparabilă de generozitate și noblețe, cît și militantism. Mă înfior la gîndul că, trăită superficial, ar putea deveni o „formă fără fond” sau cu un conținut subțiat; un simplu pretext de demagogie. „Francofonie” doar cu numele! Am zeci de întrebări și de îndoieli legate de starea și, mai ales, de viitorul ei în acest „colț de lume” arondat deja americanilor. Prima: cît mai citim în limba franceză, cîtă muzică franceză mai ascultăm, cîte filme franceze mai vedem? în România – lucrul merită relevat – posibilitățile de a fi sau de a rămîne francofon sînt din ce în ce mai reduse. Nu exagerez prea mult declarînd că francofonia a ajuns un lux. Iau propriul meu exemplu. Lecturile mele de carte franceză se bazează în cea mai mare măsură pe achizițiile făcute înainte de 1990, nu pe noutăți. Pînă atunci, citeam regulat „Le Monde”, „L’Humanité” (costau, împreună, 3 lei), iar din cînd în cînd cîte un „Paris Match”, un „Le Figaro”, în schimb acum, din cauza prețurilor „aliniate” la nivelul cel mai înalt, ziarele și revistele în limba franceză îmi sînt inaccesibile. Canale de televiziune franceze (e drept, sînt abonat la UPC nu la Max Tv) nu mai „prind” decît unu. în engleză, „am” vreo zece. Lucrurile – observ – se deplasează în direcția opusă. Cuvintelor franțuzești, odinioară reflexe, li se substituie, tot mai frecvent, cuvinte englezești. Recent, cineva relata: „Băsescu la Paris: Target – integrarea!” Acolo fiind, nu i-a venit pe limbă „cible”, adică „ținta”! Ceea ce odinioară era „la tendance”, acum e „trendy”; ceea ce era „en vogue”, acum e „cool” ș.a.m.d. Chiar în aceste zile s-a scris și s-a pronunțat „summit”-ul mai des decît „sommet”-ul francofoniei! Fără o serioasă autoevaluare și corectare din mers, francofonia e o șansă ratată.iitor democrat, unul care „nu călcase în Franța”. Deasupra oricăror calcule, spa

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!