Varietăți critice

Un „om de pace”

Constantin CĂLIN

Astăzi Fundația Culturală „G. Călinescu” din Onești va avea ca principal invitat, la cea de-a 38-a ediție a „Zilelor…”, pe academicianul Constantin Ciopraga. Ce omagiem în persoana nonagenarului profesor universitar ieșean? O artă a criticii și o artă de a trăi. Critica, un instrument cu norme generale de funcționare, seamănă, însă, nu o dată, cu cel ce-o folosește, îi împrumută trăsăturile intelectuale și morale. Există deci o critică bonomă și o critică arțăgoasă, o critică dominatoare și o critică servilă, o critică delicată și o critică vulgară, o critică generoasă și o critică vînătă de invidie etc. Nu numai poezia e intim legată de persoana autorului, ci și critica. Sînt critici cu mentalitate de chestori, de pedanți, de diriginți, de administratori, de pompieri, de curieri, de sanitari, de publicitari etc. Ceea ce-l distinge pe profesorul Constantin Ciopraga e noblețea cu care și-a practicat meseria, adică pertinența, seninătatea. El n-a folosit critica nicicînd ca pe un mijloc discreționar, de exercitare a puterii sale față de ceilalți. N-a „vînat” pe nimeni, n-a șicanat pe nimeni, n-a oprimat pe nimeni, n-a persecutat pe nimeni. N-am descoperit în cărțile sale urme de gelozie, de cinism, de sadism, impulsul de a-i coborî pe alții și de a se ridica pe sine. Pentru el, lumea literară e o lume curată, lină, fără conflicte, ambiții, meschinării, lașități, imposturi, urîciuni fizice și sufletești. în spațiul acesteia nu-i noroi, mizerie, nu-s zile vijelioase, negre, ci numai o duminică lungă, luminoasă, potolită. Cînd scrie, Profesorul procedează aidoma muncitorilor din extracțiile aurifere: spală minereul, îndepărtează nămolul, pietrișul, filtrează, topește, laminează. Nu citează înjurături, vorbe groase, „frumuseți stercorale”. Sau o face cu extremă parcimonie, cu pudoare, fără amuzament sau voluptate. Evită urîtul, „pitorescul”, culorile tari, caricatura. Atitudinea și tonul sînt în permanență ale unui moderat. Să-l stimezi (în afară de cazul în care cineva e „sucit”, „pornit”, negaționist ostentativ) e logic și inevitabil. Ca să-l și „guști”, trebuie să ai aceeași stare, ceea ce – recunosc – nu e ușor de obținut. O experiență interesantă ar fi să-l citești într-o zi în care ai parcurs cîteva zeci de pagini din Sadoveanu, scriitorul căruia i-a dăruit anii cei mai buni de activitate, sau dintr-un „observator de tip analitic”, ca Ibrăileanu, sau din „Statuile” lui Codreanu, sau din Aanatole France etc. Vreau să spun că trebuie să fii liniștit. Opera profesorului Constantin Ciopraga e, dacă mi se îngăduie o comparație hidrografică, ca un rîu ajuns la șes, intrat într-o albie lată, adîncă și dreaptă; un rîu impresionant prin acumulări, dar și, mai ales, prin limpezime. Cum s-a păstrat aceasta? Secretul pare să stea în calitatea fiecărui afluent. Textele sale se compun din fragmente, iar fragmentele sînt (pre)lucrate impecabil. Alăturările nu le tulbură.
în ce constă arta de a trăi a Profesorului? Mi-i greu s-o descriu, pentru că n-o cunosc în amănunțime. Deși iese des în public, d-l Constantin Ciopraga nu-i o figură transparentă (cum era Al. Piru), despre care să știi totul. O deduc, așadar, din scrisul său, nu din programul zilnic. Lucrul care, cred, se cuvine relevat e că, în critică, profesorul Ciopraga s-a comportat mereu ca un „om de pace”. N-a inițiat nici o „campanie”, nu s-a agitat pentru vreo „teză”, n-a căutat controversele, n-a incitat, n-a manipulat (și, slavă Domnului, a
crescut destui tineri cu condei!). Cine l-ar judeca după numărul bătăliilor literare la care a luat parte, ar greși. Eroismul său constă în stăpînirea de sine, nu în îndrăzneala de a pune pieptul la bătaie și de a șarja. Vocația sa a fost cea de constructor, nu de războinic. Asta nu înseamnă că n-a avut „opinii”. „Opiniile” se irosesc, însă, în „querelles” efemere, uneori și fără rost; el le-a cimentat, sub formă de „reflecții” în edificiile sale: sinteze, monografii, cursuri universitare, studii etc.
Comportamentul profesorului Ciopraga amintește de cel al lui Perpessicius. Totuși, autorul „Mențiunilor critice” s-a pronunțat și în chestiuni sociale, politice, didactice, sindicale etc., a fost aproape tot timpul nemulțumit, îndurerat, pornind chiar de la propria sa „condiție”. Neîndoielnic, aceasta e o diferență importantă. Profesorul preferă să „recitească” un autor (despre care, desigur, a mai scris) decît să abordeze o problemă cetățenească: de pildă, aglomerația de tramvaie ieșene. Sau să se refere la cei ce ne guvernează. Care-s motivele? Reticență, pasivitate, lipsă de convingeri, teamă? Nu! Altceva, foarte simplu: d-l Constantin Ciopraga e un adept tenace al ideii de „diviziunea muncii”; el crede – presupun – că niște gazetari specializați pot fi mai eficienți cînd abordează astfel de subiecte. Paradoxal, nu amestecul, ci neamestecul în treburile altora contribuie la consolidarea autorității și conferă demnitate.
Cert, chiar dacă ar vrea, nu oricine s-ar putea comporta așa: trebuie ca filosofia lui de viață să corespundă cu temperamentul; – în plus, mai e nevoie și de ceva noroc. Or, fie că ne bîntuie demonul activismului, fie că ni se umflă prea tare pînzele pasiunii, fie că nu ne dă pace vanitatea, fie că nu ne lasă sărăcia, – marea majoritate dintre noi nu reușim să stăm deoparte. Abandonăm ceea ce putem face mai bine decît ceilalți și ne „implicăm” în treburi care nu ne privesc direct și pe care le facem la fel de rău sau mai rău decît ei. Arta de a trăi a profesorului Ciopraga se rezumă, finalmente, la disciplină și consecvență. La fel și arta sa literară, – una dintre cele mai rafinate. Rare, echilibrul dintre ele și constanța uimesc, provoacă admirație, dar și contrariază. Profesorul e obișnuit cu ambele sentimente. Sensibil la gesturile de prețuire – cum e cel de astăzi -, n-a stat și nu stă să contabilizeze rezervele și antipatiile, la urma-urmelor, inevitabile. ânțelept i se pare să se consacre împlinirii „datoriei” ridicată la rangul de „lege morală”. Puțini oameni și-au plătit cu un devotament ca al său „talantul” ce li s-a dat. Dar socotelile nu-s încă încheiate. Oricît de longeviv, un critic simte întotdeauna apăsarea „restului”, un „rest” care, în literatură, e întotdeauna mare.liti

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!