Varietăți critice

„La muzique avant…”

Constantin CĂLIN

în pauzele unui meci de tenis, a fost prezentată, de mai multe ori, o reclamă la o antologie muzicală emoționantă pentru cei de vîrsta mea: „Lifetime of Romance”. Odată cu sumarul CD-urilor, erau arătați Nat King Cole, Louis Armstrong și alți cîțiva cîntăreți celebri în urmă cu 30 – 40 de ani. Sub toate aspectele, ținuta lor apărea impecabilă: costum, cravată sobră, batistă în buzunarul de la piept, manșete duble cu butoni. Aveau aluri de oameni educați, cu stil și distincție. Muzica lor evoca o lume tandră, elegantă, instalată într-o „bien-etre” mai mult decît confortabilă.
în aceeași zi am văzut și un „hit” interpretat de un solist din actuala generație de negri americani: figură agresivă, șapcă răsucită într-o parte, maieu lăbărțat, blugi de trei-patru ori mai largi decît grosimea picioarelor, adidași lungi, monstruoși. Dezordonat, „cîntecul” său exprima un sentiment de anarhie mioapă, fără nici o idee. Comparația, inevitabilă, cu clasicii „romanței” releva diferențe frapante. Aceștia făceau simultan cu demonstrația de sensibilitate și virtuozitate și o demonstrație de civilizație în fața unui public compus, în majoritate, de albi. Depășind complexul „culorii”, ei autentificau o evoluție și – cuvîntul nu-i exagerat – o noblețe dobîndită prin artă. Provocator, tînărul pe care l-am descris mai sus căuta, dimpotrivă, să exhibe un comportament lipsit de orice convenții: agitat, zgomotos, brutal. Rostogolit sau sacadat, recitativul său nu ținea seama de nici o regulă și nici o manieră. Era contrariul oricărui „romantism”. Evoca forță, iritare, impertinență. Auditorii sînt cuceriți acum pe o cale inversă”: nu flatînd ceea ce e elevat, subtil sufletește, ci galvanizînd ceea ce e instinctual; dezavuînd „centrul”, „salonul” și exaltînd „mahalaua”, care, prin televiziune, a devenit universală.

Sînt cazuri – e drept, foarte rare – în care publicul îți poate inspira o admirație egală cu aceea pe care ți-o insuflă interpreții. Un asemenea caz l-a oferit, săptămînile trecute, publicul vienez, la un concert în aer liber, dirijat de Placido Domingo și desfășurat pe o ploaie torențială, potrivită în timp ce se cînta pasajul consacrat furtunii din „Wilhelm Tell”, dar ingrată într-o arie din „Flautul fermecat”, al unui andante din Schumann ori al unei canțonete ce lăuda lumina mediteraneană și un cer senin. Orchestra stătea adăpostită sub o copertină, care, desigur, vibra la fiecare rafală de vînt și pe care șuruia amenințător fiecare cascadă coborîtă din înălțimi. în atare condiții, e greu chiar numai să citești o partitură, darămite s-o și execuți cu toate nuanțele cerute de dirijor. Excedat de îndărătnicia naturii, acesta a și ridicat, o dată, în chip de explicație și de scuză, mîinile spre nori. Și totuși instrumentiștii au dovedit un calm deosebit și maximă concentrare. Atitudinea lor s-a transmis publicului, care, la rîndul său, a dat un exemplu de disciplină împinsă pînă la stoicism. Dacă periferia mulțimii adunate în parcul din fața palatului Schonbrunn s-a mișcat continuu, brownian și, treptat, s-a rărit, dintre ascultătorii așezați pe scaune n-a dezertat aproape nici unul. Doamne și domni încălțați în pantofi eleganți, subțiri, au stat locului cu toate că sub picioarele lor apa se adunase ca într-un lac. Grăbit doar puțin, prin reducerea spațiului dintre bucăți, concertul a fost dus la capăt. S-a strigat „Bravo!” și s-a aplaudat călduros, intens, cu mîini ude, reci. N-am văzut figuri indispuse, afectate, ci doar zîmbete de consimțire la o situație excepțională și, fără îndoială, memorabilă.

Exiguu, figură de ulceros în permanentă criză, d-l Adrian Iorgulescu, ministrul Culturii, manifestă (lucru care ar merita psihanalizat) o surprinzătoare energie și tenacitate în impunerea „lustrației” la oamenii din parohia sa. Primii care au dat curs „apelurilor” sale sînt compozitorii. S-a făcut o listă, s-au expus partituri din „iepocă”, s-au „bărbierit” cîțiva morți și-au fost invitați să bage capul în leșie vreo „10%” din membrii respectivei Uniuni. O baie cu puțini clăbuci; simplă aflare în treabă. Observ – în treacăt – că domnii care au pus-o la cale ignoră un element important în existența oricărei creații: receptarea. Ca și azi, și înainte de 1990, popularitatea unui cîntec depindea de o sumă de factori. Lanțul e lung: compozitor, textier, editor, redactor, dirijor, interpret, critic etc. „Complicitățile” sînt numeroase: în radio, în televiziune, în școli etc. Nu o dată creatorul e mai puțin vinovat decît difuzorul. A-l „lustra” doar pe primul e nedrept; a-i „lustra” pe toți e, practic, imposibil. Și-atunci, la ce e bună toată tevatura? Ca să vorbesc antonpannește, „mă mănîncă” o curiozitate: aș vrea să știu dacă d-l ministru al Culturii, el însuși compozitor, bineînțeles de o altă factură, a schițat vreodată (nu zic: a protestat) un gest de lehamite, vizibil de cei din breaslă, față de lucrarea lui George Grigoriu, „Partidul, Ceaușescu, România”, de pildă, sau dacă i-a sugerat vreunui dirijor: „Scoate-l, domnule, din program!” Iar acum – mă întreb – ce atitudine are (și ce măsuri ia) față de tîmpeniile pe note care „își bat joc mai rău de fibra morală a poporului român”? Teamă mi-i că pînă și-o „lustra” colegii ne vor sufoca raperii și maneliștii. Problema e la fel de complicată (dacă nu cumva și mai tare) la scriitori, actori, pictori etc. Să ne înțelegem: condusă manu militari, „lustrația” va răscoli o mizerie care cît de cît se depusese. Acuzațiilor le vor urma replici sau scuze false și grețoase. Mai ales acestea din urmă îmi produc oroare.instinctual; dezavuînd „centrul”, „salonul” și exaltînd „mahalaua”, care, prin televiziune, a dev

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!