Varietăți critice

Retorica moderației

Constantin CĂLIN

„Ziarul de Bacău” a anunțat, la sfîrșitul lunii trecute, printr-o notă semnată de un coleg de redacție, apariția volumului „Efectele perverse” (Ed. Coloniale) de Mihai Buznea. Autorul e un nume de referință în presa locală și un exemplu de fidelitate față de publicațiile la care lucrează. în gazetărie, fidelitatea conferă prestigiu și autoritate. Oricît de talentat ar fi cineva, dacă umblă de colo-colo devine suspect și iese din atenția publicului. într-o activitate care durează de aproape cinci decenii, d-l Mihai Buznea a fost (cel mai mult) al „Steagului roșu” și al „Deșteptării”, iar de la apariția „Ziarului de Bacău” e al acestuia. Experiența îndelungată și „mîna ușoară” (pe care o mai au Ovidiu Genaru și Eugen Verman) îl recomandă ca ziarist multilateral, apt să scrie în toate genurile presei. în anii din urmă s-a concentrat, însă, pe comentariu și editorial. Volumul „Efectele perverse” e al doilea în care adună asemenea „materiale”. Subiectele lor sînt comune, sugerate de actualitatea imediată: migrațiile politice, scăderea natalității, actele de pseudojustiție, degradarea învățămîntului, inconsecvențele guvernanților, comportamentul iredentiștilor maghiari, costurile integrării, „neosclavia”, sfidările noilor noștri parteneri militari etc. Originalitatea constă în atitudinea adoptată față de ele. D-l Mihai Buznea se distinge în primul rînd prin moderație, o calitate rarissimă azi. Cum să nu-l remarci, cînd atîția iau niște acute groaznice, țipă isteric, furibund sau bîzîie gros, prelung, urît? Prin contrast, coordonatorul paginii de „Opinii” din acest ziar face figura unui om cu tact, care scriind despre „efectele perverse” ale epocii pe care o străbatem își dozează inteligent propriile efectele stilistice. în timp ce alții afectează un aer superior, de analiști infailibili și cel mai adesea dramatizează artificial, el adoptă un aer de „muritor de rînd”, dumerit-nedumerit, care, după cîte a trăit, a văzut și a auzit, nu se miră excesiv de cele ce se întîmplă. Firește, din cînd în cînd, se indignează contra a ceva, dar apoi, ca să nu cadă în păcatul exagerării ori al ridicolului, face o ironie, mustăcește. Retorica sa e echilibrată și, spre deosebire de a celor violenți, a ultrașilor jurnalismului, eficientă. D-l Mihai Buznea nu te răscolește, nu te agită, dar nici nu te plictisește; pur și simplu, te „întreține”. Abil, intră foarte repede în relație cu cititorul. De obicei începe de la o constatare anodină: „Românul post-decembrist are o obsesie; cum nu-i convine ceva scandează: De-mi-si-a!” sau de la un adevăr unanim acceptat: „Presa este cîinele de pază al democrației”. Recurge, totuși, nu o dată, și la altfel de abordări: o întrebare neașteptată („Ce mai vînd românii în ultima vreme?”), o tresărire de uimire („Cică să nu crezi în întîmplare!”), o falsă surprindere („Ne-a fost dat s-o auzim și p-asta…”). încheierile sînt, de asemenea, făcute cu o mînă sigură, care știe bine a măsura și a puncta.
în „Cuvîntul introductiv”, d-l Mihai Buznea își definește textele drept „pamflete”. Nu mi se par a fi și mă îndoiesc că cineva le va cauționa astfel. De ce? Pentru că, deși au accente satirice, ele nu împing satira pînă la diatribă: cele mai multe sînt vag surîzătoare. D-l Mihai Buznea e (oricît s-ar visa altminteri) un tip blînd, sau, hai să zic, normal, nu unul agresiv, vehement. Reacțiile sale sînt prompte, dar nu impetuoase. Ținute în frîu, indignarea și „înjurătura” se diluează sau se transformă în inversul lor, în vorbă de duh și în glumă. Singura zvîcnire de „sadism” pe care i-am reperat-o e cea din finalul articolului „Unde-i ascuns adevărul?” despre „marii îmbogățiți” (prin jefuirea patrimoniului național): „Pînă nu văd cîțiva dintre ei (i-aș prefera pe toți) orfani de averile nesimțite (nemuncite – n.m.), dar și după gratii, nu mă mai las amăgit de aparențe…”. Și tot ca excepție, prin malițiozitatea concentrată, sînt rîndurile despre „șerpii tineri” din politică, pentru a căror neutralizare propune „scoaterea dintelui prin care-și inoculează otrava”. D-l Mihai Buznea se dovedește mai tare, după părerea mea, cînd explică lucruri legate de bani, prețuri, nivel de trai, cînd dă la o parte anumite „perdele de fum”, pentru a face vizibile dedesubturi legislative și economice, decît cînd „atacă” aspecte de natură morală, față de care s-ar cere, într-adevăr, cruzime de pamfletar. El e mai expresiv și mai convingător cînd apelează la „bunul simț” (ca în „Despre pîine”), decît cînd se axează și se învîrte în jurul citatului clasic, din dicționar. Apropo de citate, mai multe dintre ele vor trebui îndreptate la o eventuală nouă ediție: „Ave Caesar, morituri te salutant!” (în loc de „salutand”), Errare humanum est” (în loc de „eroare…”), „Non numero, sed pondere” (în loc de „red”). Titlul corect al lucrării lui Miron Costin din a cărei predoslovie se citează de două ori e „De neamul moldovenilor…”. Versul „O luptă-i viața, deci te luptă” e de Coșbuc, nu de M. Eminescu. în fine, dacă i se atribuie calificativul de „ilustru” lui Mihai Gh. Bujor (azi un necunoscut), pentru „poetul național” el e prea puțin, ca să nu zic deloc potrivit. Adunată în volum, publicistica pretinde mici rectificări de ținută.
Un lucru care – sînt sigur – nu va trece neremarcat, în „Efectele perverse”, e ilustrația. Ingenios, d-l Mihai Buznea a reușit o combinație sinergetică, subtilă, cu d-l Constantin Ciosu, reputatul caricaturist băcăuan. Complementare textelor, desenele acestuia sporesc curiozitatea față de ele și, totodată, le augmentează efectul.ază inteligent propriile efectele stilistice. în timp ce alții afectează un aer superior, de analiști infail

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!