Varietăți critice

Un om pe care l-am prețuit

Constantin CĂLIN

S-a stins o voce fermă a literaturii contemporane: Ion Rotaru. O voce bărbătească, pregnantă, îndrăzneață. Fără să ignore normele urbanității, Profesorul (apelativ inseparabil de numele său) spunea direct și apăsat ceea ce credea că trebuie spus. Nu se încurca în formule ceremonioase, în perifraze, în delicatețuri. înclina mai curînd în direcția inversă: a simplicității, a francheței, a naturaleței. Detesta ipocrizia, era pentru adevăr. Comportamentul său contrasta cu al manechinelor universitare, amabile, perfide, cameleonice. Avea convingeri puternice și era sigur pe ceea ce știa. Nu balansa în opinii, nu încerca să se adapteze celei mai recente teorii și ultimului canon. Consecvența sa în chestiunile literare se extindea și la cele politice și sociale. Ridiculiza prostia pretențioasă, respingea vulgaritatea, ura mizeria. Descria adesea realitatea contemporană în termeni de moralist și de comediograf. âl scandaliza și-l amuza ignoranța dublată de lipsa gramaticii, comicul unor limbaje. Avea, deopotrivă, spirit de observație și spirit de șicană. Cazuri banale, pentru alții, le amplifica pînă păreau enorme, monstruoase. Retorica sa era frustă, dar atrăgătoare, cu variații de atitudine și de altitudine: se înălța și se prăbușea, splendidă sau furtunoasă. Expunerea alterna cu șarja, evocarea cu actualizarea, pasajele lente cu cele dinamice. Ajutat de fizicul impozant, îi plăcea să oficieze, nu să „predea”. în discursul său, lucruri complicate, dificultoase, inextricabile deveneau comprehensibile și, pe deasupra, delectabile. Profesorul păstrase reflexele de învățător și nu se ferea să fie „didactic”, să simplifice sau să îngroașe. Arta argumentării era, la el, nu o dată, și o artă a augumentării. După o lecție sau după o alocuțiune de-a sa era imposibil să nu reții cîteva fraze viguroase sau cîteva exemple „tari”, pitorești. în rezumări de opere, în definiții era dintre cei mai buni.
Deși produs la o vîrstă venerabilă (82 de ani), sfîrșitul lui Ion Rotaru pare prematur. Omul arăta și se simțea încă verde, „în formă”, cu o rezervă de vitalitate neconsumată. Se manifesta ca un bărbat deplin, fără temeri și prudențe medicale. în aceasta era, desigur, o oarecare bravură, însă una bazată pe încrederea în calitatea fibrei sale biologice. Scrisul său era, de asemenea, robust. învingîndu-și grețurile, se ocupa acum de „subliteratură”, un capitol abundent al literaturii contemporane. în același timp, își revizuia jurnalul francez și-și aducea la zi memoriile, în care, între altele, promitea să facă dezvăluiri senzaționale despre „canalia școlară”.
în ceea ce-l privește, nu agrea eticheta de „critic literar”. Cînd a împlinit 75 de ani, Biblioteca „C. Sturdza” a amenajat o expoziție cu cărțile sale: peste 20 de titluri. întîlnindu-ne în dreptul Hotelului „Decebal”, am trecut strada s-o vedem. N-a fost încîntat de încadrarea în clasa „criticilor și istoricilor literari”. „Sînt istoric literar!”, mi-a subliniat. Intim, probabil, îi antipatiza pe critici, cu care nu se afla în cele mai bune raporturi. Declina denumirea de „critic” și pentru că criticii sînt legiune, mulți dintre ei – e drept – porecliți așa, pe cînd istoricii literari (veritabili) sînt puțini, iar autorii de istorii literare – doar cîțiva dintr-o cultură. Una e să compui la repezeală niște cronici și recenzii și cu totul altceva, infinit mai greu, e să alcătuiești, în condiții precare, sabotat de concurenți neloiali, „O istorie a literaturii române” în șapte volume, cum e a sa, un edificiu foarte încăpător, democratic. âși respecta enorm meseria, care nu-i pe puterile oricui, ca să se lase amestecat cu grămada. Era, cred, singura sa formă de „elitism”.
în acest elogiu nu pot să nu includ și o umbră: Bacăul l-a nedreptățit. La mijlocul anilor ’80 a fost împiedicat să mai publice în „Ateneu”. După ’90, cele două universități nu l-au invitat să conferențieze barem o dată pe an. Consiliul municipal a acordat numeroase titluri de „Cetățean de onoare”, nu însă și lui. E drept, n-a revendicat, n-a sugerat, poate nici n-a poftit. Ceea ce n-a făcut Bacăul, a făcut, în schimb, Buhușul. Acolo și nu aci l-am ascultat în mai multe rînduri și am petrecut ore minunate, căci, cum am mai spus cîndva, în prezența sa te simțeai bine și nu te plictiseai nici o clipă.omportamentul său contrasta cu al manechinelor universitare, amabile, perfide, cameleonice. Avea

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!