Varietăți critice

Paștele într-o nuvelă

Constantin CĂLIN

N-am făcut liste, pe două coloane, cu literatura Crăciunului și cea a Paștelui, am însă impresia că aceasta din urmă e mai redusă cantitativ. Explicația ar putea fi aceea că Paștele e un subiect dificil, care cere o abordare sobră. Nu-i de ajuns să fii numai un evocator, cu aptitudini descriptive, ci trebuie să întrevezi abisul sufletului omenesc, să ai intuiția celor mai neașteptate metamorfoze, a miracolului prezent în aspecte banale. Crăciunul e vesel, pitoresc, folcloric; Paștele, dimpotrivă, e grav și patetic, cu un plus de spiritualitate. Firesc, literatura celui dintîi e colorată, iar a acestuia austeră. Natura sărbătorii impune altfel de exigențe, mai înalte. Cînd zic „Paște”, mă refer, desigur, la noaptea învierii.
Pentru ilustrarea sumarelor considerații de mai sus, am ales o nuvelă rusească: „Bergamot și Garaska”, de Leonid Andreev, care se găsește în volumul publicat, la noi, în 1963.
Bergamot, primul personaj, e un vardist („vardist nr. 22”) într-o mahala unde se întîmplă mereu certuri și bătăi, astfel că locuitorii ei sînt porecliți „pușcari” – „capete sparte”, un ins pe cît de solid, pe atît de mărginit, „bun executant, dar dobitoc”, după opinia șefilor săi. Noaptea de înviere îl prinde în post, obligat să stea pînă la trei. Spre deosebire de restul zilelor în care avea treabă, acum „se simțea abătut”. Ar fi vrut să fie acasă,”să facă ceea ce făcea toată lumea”. „O senzație nelămurită de nemulțumire și de nerăbdare îi înnegura sufletul. Unde mai pui că era și flămînd”. După orele zece, încep să treacă pe lîngă el, spre biserică, grupuri de mahalagii, „clienții” lui, „spălați, cuviincioși, gătiți cu surtuce și jiletci peste cămășile albastre și roșii de lînă, cu cizme cu tocul înalt și subțire, cu carîmbul lung și strîns în nenumărate cute”. (…) „Fiecare își ducea cu grijă legăturica cu pască și cozonac”. Trec ca și cum nu l-ar vedea, nici unul nu-l bagă în seamă. în urma lor, „strada rămase pustie. Clopotele, care chemau credincioșii la slujbă, amuțiră. Apoi răsună dangătul fericit, modulat, parcă și mai vesel după bătaia tristă a clopotelor din postul mare, împrăștiind în lume vestea îmbucurătoare a învierii lui Cristos. Bergamot își scoase chipiul și-și făcu cruce. încă puțin și se va duce acasă. Se veseli la gîndul mesei curate, încărcată cu cozonaci și cu ouă roșii. Va ciocni ouă și-i va săruta pe toți ai casei, fără grabă, pe îndelete. Nevasta o să-l scoale și-o să-l aducă pe Vaniușka. Puștiul o să-i ceară numaidecît oul roșu despre care a vorbit atîta toată săptămîna cu surioara lui, persoană cu mai multă experiență în această privință. Ce ochi are să facă băiatul cînd taică-său, în locul unui oușor vopsit cu cîrmîz, îi va da un adevărat ou încondeiat”. Peste o clipă, însă, gîndurile lui duioase sînt întrerupte de Garaska, celălalt personaj, un bețiv cunoscut ca rău de gură, gata să insulte pe oricine, care încerca să se apropie de el, dar nu reușea să se deslipească de felinarul de care se sprijinise. Spre uimirea și indignarea vardistului, era și de data asta beat turtă. De altminteri,”treaz încă nu-l văzuse nimeni. Se spune că atunci cînd un copil mic cade și se lovește, doica îl oblojește cu rachiu și pruncul începe să duhnească a băutură. Garaska însă mirosea a rachiu încă înainte de a fi fost oblojit de doică. Locuia, adică dormea noaptea, prin grădini, pe malul rîului sau în tufișuri. Iarna dispărea cu totul, dar la prima adiere de primăvară își făcea din nou apariția. Ce anume îl atrăgea spre Pușkarnaia, unde nu scăpa nebătut decît dacă dădea de vreun om prea leneș, era de asemenea un mister al sufletului său enigmatic”. Cînd în sfîrșit se văd, cei doi au reacții diferite: Garaska e grozav de bucuros și de o politețe neobișnuită, în schimb Bergamot e bănuitor și ursuz. ” – La ciordeală, hai?…”, îl ia el în primire și, fără a mai aștepta lămuriri, îl înșfacă de guler și pornește spre secție. „Garaska mergea voios, îmbinînd uimitor încrederea în sine, ba chiar insolența, cu blîndețea. Avea pesemne un anumit gînd ascuns de care încerca să se apropie, folosind metoda lui Socrate. – Ia spune, domnule vardist, ce zi e azi? – Mai bine ai tăcea! făcu disprețuitor Bergamot. Nici nu s-a luminat și tu te-ai pilit. – La Arhanghelul Mihail au bătut clopotele? – Au bătut. Tu ce treabă ai? – Va să zică Cristos a înviat? – A înviat. – Atunci dați-mi voie…”. Vardistul îl scăpă din mînă și Garaska, fără punct de sprijin, cade, „înainte de a-i fi putut arăta obiectul pe care tocmai îl scosese din buzunar”. Și imediat începe „să bocească așa cum bocesc femeile după mort”, să urle „ca un cîine”. „Ai căpiat? întrebă Bergamot, atingîndu-l cu vîrful piciorului. Urletele se întețiră. Nedumerirea lui Bergamot creștea treptat. – Ce te-a apucat? – Ooooușoooorul!…”. Vardistul înțelese toată întîmplarea și dintr-o dată se înmuie: ” – Ce poveste… mormăi el, dînd din cap și uitîndu-se la bețivanul care se tăvălea în noroi; îi era milă de omul ăsta ca de un frate pe care alt frate l-ar fi jignit de moarte. – Voia să ciocnească un ou roșu… Că doar și el are suflet de om”. „Cuprins de milă sau poate de remușcări, nu-l mai duce la secție, ci-l ia acasă la masă. „Și iată-l pe Garaska, zăpăcit și potolit, șezînd la masa de sărbătoare. âi vine să intre în pămînt de rușine. Rușine de zdrențele lui, de mîinile lui murdare, de întreaga lui făptură jegoasă, respingătoare, beată. înghite ciorba de varză îndrăcit de fierbinte, grasă, se frige, o varsă pe masă și, cu toate că gazda din delicatețe se preface că nu-i observă stîngăcia, se rușinează și mai tare și varsă din nou ciorba”. Uluit și îngîndurat, Bergamot „se frige și el cu ciorba”. însă lucrul cel mai atingător pentru ciudatul oaspete se produce odată cu următoarea frază a soției vardistului: ” – Mănîncă, mănîncă, își îndeamnă Maria musafirul. Gherasim, iartă-mă, nu știu cum îți spune după tată? – Andreici. – Mănîncă, Gherasim Andreici”. Aceste ultime vorbe au un efect teribil. Scena devine paroxistică, dar la sfîrșitul ei aflăm secretul personajului. „Garaska dă să înghită, dar i se așează un nod în gît. Aruncă lingura, își lasă capul pe masă drept în pata de grăsime pe care a făcut-o adineauri și din pieptul lui izbucnește același urlet jalnic, de vietate rănită, care l-a tulburat mai înainte pe Bergamot. Copiii, care încetaseră de a-l mai băga în seamă, își aruncă lingurile și-și îmbină glasurile lor subțirele cu urletul lui răgușit. Bergamot, năuc și nenorocit, își întoarce ochii către nevastă-sa. – Ce-i cu dumneata, Gherasim Andreici? încetează! încearcă femeia să potolească musafirul supărător. – Cum îmi spune după tată… De cînd sînt pe lume, nu m-a cinstit nimeni astfel… după tată…”.
Lumea are nenumărați Bergamot și Garaska. Măiestrit gradată, cu accentele emoționale plasate inteligent, subtil, nuvela lui Leonid Andreev, unul din scriitorii celebri de la începutul veacului trecut, merită (re)citită în aceste zile de empatie și comprehensiune, cînd toți ar trebui să ne tratăm unul pe altul cu umanitate.oblojește cu rachiu și pruncul începe să duhnească a bă

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!