Varietăți critice

Scrisorile unui „zugrav”

Constantin CĂLIN

Dintre cele opt cărți ieșite pînă acum în colecția „Restituiri – Arhimandrit Dionisie I. Udișteanu”, îngrijită de Mircea Motrici, două le deschid mai des: „O viață ca oricare alta” și „Ieroschimonahul Ghervasie Hulubaru”. Despre prima am scris în această pagină; despre a doua încerc s-o fac azi. Ea e compusă dintr-un studiu care aparține lui Dionisie I. Udișteanu, o autobiografie a lui Ghervasie (Gheorghe, cît și-a păstrat numele de-acasă) Hulubaru și un epistolar ce cuprinde corespondența de aproape două decenii (1954 – 1970) dintre cei doi. Asupra ei mă voi opri, nu înainte însă de a spune cîteva fraze despre cel care, învățat cu modestia, se definea, chiar spre sfîrșitul vieții, „zugrav”. Gheorghe Hulubaru (1888, Păstrăveni-Neamț – 1973, Mînăstirea Agapia Veche din Deal) a fost un eminent pictor de biserici și de icoane. După dispoziția de moment, el își semnează scrisorile fie simplu (Ghervasie, Ghervasie Hulubaru și, articulat, Hulubarul), fie cu titlurile clericale (protos/protosinghel Ghervasie Hulubaru, ieroschimonah Ghervasie Hulubaru), fie cu cele profesionale (Ghervasie iconograf, Ghervasie Hulubaru pictor), fie combinate (ieroschimonah Ghervasie și zugrav), fie cu atribute autoironice (Ghervasie bătrînul, Ghervasie moșneagul, Ghervasie păcătosul, Ghervasie zăbavnicul). Uneori, semnătura sa e însoțită de încă una (Ghervasie și Eftimie Tănase) sau chiar de două (Eftimie Tănase duhovnic, Ghervasie Hulubaru, Egumena Evsenia Aramă). Titlurile de „protosinghel” și „ieroschimonah” atestă, pe de o parte, proveniența sa din rîndurile călugărilor, pe de alta, recunoașterea meritului de a fi desfășurat o bogată activitate. Dionisie I. Udișteanu, biograful său, îl declară „bătrîn mag și apostol al artelor frumoase”, precum și „un suflet de mare ținută bisericească”. în scrisorile pe care i le trimite, i se adresează cu afecțiune și respect: „Scumpe părinte Ghervasie”, „Bunule părinte Ghervasie”, „Bunule și dragule părinte Ghervasie”. Hulubaru era mai mare decît el cu 12 ani și îi fusese profesor în școala de cîntăreți a Mînăstirii Secu. La rîndul său, cînd îi scrie, acesta îi spune: „Prea cuvioase părinte arhimandrit”, „Preacuvioase părinte arhimandrit și stareț”, „înalt prea cuvioase părinte arhimandrit și iubit al meu fiu duhovnicesc”. Dincolo de convenții se simte atașamentul reciproc.
Scrisorile lui Ghervasie Hulubaru sînt interesante prin mărturisirile și reflecțiile de atelier. „Zugravul-pictor” lucra „din instinct și din rîvnă”. Ambele cuvinte revin de mai multe ori sub condeiul și creionul său: „Pornirea mea la lucru, zugrăvirea este un impuls; ore întregi meditez, timpul se cîștigă numai printr-un fel de instinct pornit din rîvnă, trezire și răbdare, dragoste nețărmurită”. Pensionar, stabilit pentru un timp la o rudă de-a sa din Valea Oilor – Iași, arhimandritul îl roagă să facă pentru noua biserică din sat cîteva icoane, între care și un „triptic”. Cînd îi trimite proiectul, Ghervasie îi scrie (apropo de frămîntările sale creatoare) următoarele: „în 4 – 5 nopți de-a rîndul, m-am trezit și m-am gîndit cam cum va fi și m-am rugat la Bunul Dumnezeu să-mi dea bună inspirație și cred că va fi bună”. De obicei picta în „stil bizantin și neobizantin”. O dată i se comandă, însă, icoane „în stilul Renașterii”, oferindu-i-se și modele: icoanele lui Nifon Udrea Trotușanu, pictor din secolul al XVIII-lea, fapt care îi prilejuiește expunerea propriilor aspirații artistice. Acceptă să se servească, parțial, de acele modele, întrucît – zice – „vreau să unesc Apusul cu Răsăritul”, să realizeze „o artă izvorîtă din rîvnă, știință și credință”. în ciuda insistențelor unora și altora, nu se abate totuși de la ritmurile și criteriile sale: „Mă grăbesc încet să fac lucru cum se cade”. Nu se lasă zorit: „Ca orice lucru să iasă cît mai lămurit, nu mă dau cu carul învîrtindu-l după placul fiecăruia”. „Fiecare penel – îl asigură pe arhimandrit, care îi comandase și un <> pentru o biserică din Moinești (Moineștiul a fost al doilea loc al pribegiilor sale de pensionar) – e pus cu multă gîndire și pricepere, nu-i lucru de mîntuială”. La un moment dat, cutare părinte paroh își pierde răbdarea și-și procură de la un magazin din București lucrările de care avea nevoie. Replica „zugravului” e următoarea, memorabilă: „Acelea sînt lucrate la normă, de comandă, artă de comerț. Eu m-am ferit de acest lucru (…). M-am temut ca de moarte și m-am ferit să nu mă îmbogățesc, căci bogăția pămîntească risipește visteria cerească”. „Pictorii de azi și cei de ieri de-alaltăeri – adaugă el, iar mustrarea mi se pare și mai actuală astăzi – fac epitafe și antimise din fantezie, realiste, poate că și fără rîvnă, sentiment și chiar cunoștințe teologice”. Spre deosebire de aceștia, Ghervasie se consideră beneficiarul unei „zestre” moștenite „de la oameni competenți și buni îndrumători”: e vorba de profesorii săi de la Școala de Arte Frumoase (Dumitru Mirea, Costin Petrescu, Ioan D. Ștefănescu ș.a.). Deși caută mereu variația, încît icoanele sale să nu semene una cu alta, evită să iasă din „tradiție”. „Povățuirea mea sînt Evangheliile, Apostolul și Psaltirea”. Meșter vestit, pe la mijlocul anilor ’60 făcea față din ce în ce mai greu cererilor de icoane venite de la (se înțelege) persoane cu funcții, de pe urma cărora se alegea doar cu „înduioșare și modeste elogii”. Nu știa de aceea cum să scape de ele: „Mă gîndesc și la bătrînețile mele – îi mărturisea corespondentului său – căci nu m-am tocmit cu Dumnezeu să trăiesc cît voi vrea eu sau lumea, ci cît va vrea El”. „Moșneagul” (care, la 76 de ani, prinde gust să facă peisaj, portret și natură moartă) e sfătos și deloc zgîrcit în a da „lecții”, inclusiv despre felul cum trebuie împachetată și transportată o lucrare. Dar, pe cît de migălos e cînd pictează, pe atît e de impetuos cînd scrie: „Tot ceea ce am scris – zice undeva – am scris în grabă, fără a ține seama de ortografie, mintea fiindu-mi învăluită”. Scrie ca să-și „ostoiască inima”, cînd tăcerea devine insuportabilă: „Tac, tac, tac, dar și cînd încep să rag, răsună codrii cu buciumul Vodei”.
Ca „scriitor”, ieroschimonahul Ghervasie Hulubaru degajă un farmec special, care provine din simplitate și din sinceritate. Simplitatea sa e cea a înțeleptului: robustă și sintetică. Vorbește în proverbe („Două mîini ridică mai ușor povara decît una singură”), cu citate folclorice („Bată-te pustia, lume! De-ar fi lumea de hîrtie i-ai da foc într-o mînie, dar e lumea din păcate, îi dai foc și ea nu arde”) sau, cel mai adesea, preoțește („Cu Doamne ajută se încep și se sfîrșesc toate cele de folos nouă pămîntenilor”). Temperament vioi, scriind, încearcă să provoace în destinatar și „ceva haz”, să descrețească sufletul „oricum ar fi el de cătrănit”. Stilistic, „zugravul” e oleacă de cimotie cu Creangă. Ca și acesta, nu o dată, mimează naivitatea („eu zic, cu mintea cea proastă”), folosește diminutive pentru lucruri care, în realitate, nu erau mici: „trebușoară”, „sumușoară”, „78 de anișori” etc. Evident, îi plăceau cuvintele regionale, expresive, surprinzătoare. Odată, de pildă, informîndu-l pe Dionisie I. Udișteanu că a fost bolnav, îi înșiră toate „numele tradiționale” ale bolii de care suferise: „gutunar țărănesc”, „guturai boieresc”, „traohna”, „bulduhoală”, „influență ciocoiască”. Altă dată e și mai plastic: „Iarna asta am gogit, fiind răgușit chiar de tot, fîsîiam ca gînsacii. Mă ține în piept ca o cîrpă”. Am dat și peste niște verbe rare („pojghițat”, „înziuat”): „poleitura s-a pojghițat”; „profitați de o hălăduială de cîteva zile, înziuînd și înnoptînd pe meleagurile noastre”. Cît și peste un adverb de același fel („creionat”): „Vă scriu creionat”, așadar cu creionul, nu cu cerneală. Lingviștii ar putea găsi și alte curiozități. care îi comandase și un <> pentru o biserică din Moinești (Moineștiul a

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!