Varietăți critice

Dispersii

Constantin CĂLIN

* Cea mai scurtă memorie: memoria vremii; cea mai lungă memorie: memoria vremurilor

* Cu ezitări nu se poate construi o carieră și nici, cu atît mai puțin, un destin

* S-a observat, oare, că, obligați la vigilență, celibatarii, văduvii/văduvele au o acuitate auditivă mai mare decît cei căsătoriți și că aceștia din urmă au (explicațiile ar fi mai multe) văzul mai dezvoltat?

* Boală veche: „slugărnicia nemaipomenită a partidelor și oamenilor noștri politici”. Exista și la sfîrșitul secolului al XIX-lea, cînd a diagnosticat-o G. Panu, unul din marii noștri ziariști, există și astăzi, cînd vorbele sale par că descriu comportamentul Partidului Democrat și al Partidului Liberal Democrat, cît și pe cel al mărunților lideri ai acestora

* în atenția părinților „sătui de pedagogie”: „Copiii cu cît sînt mai bine înzestrați de natură au mai multă nevoie de educație, căci calitățile lor rău îndrumate pot deveni defecte sau vicii. (Prof. dr. N. Leon, „Amintiri și note”, p. 113)

* Rugăciune de seară: „Dă, Doamne, să pot citi și-n ziua de mîine”

* Vorbim cum trăim, trăim cum vorbim. Asta nu m-a împiedicat să cred în posibilitatea educării reflexelor verbale bune. Ca profesor, am sfătuit nu o dată: reprimați-vă înjurăturile, insultele și măscările, nu priviți jos, în gunoaie și scîrnă, ci sus, unde-i senin și lumină

* „Dacă aș scrie poezii, cred că aș termina vreo 50 într-o zi…”, a declarat, recent, într-un interviu, pentru mine insuportabilul Silviu Prigoană, bretonatul rău de gură și cu privire suspectă, același care, la începutul anului, își motiva împăcarea cu fosta sa (de nu știu cîte ori) soție, prin faptul că – auzi glumă! – „n-a vrut ca România să se scindeze”! E o slăbiciune impardonabilă a unor reporteri de a înregistra toate secrețiile verbale, toate idioțeniile așa-zișilor „oameni de succes”. De aceea, uneori, am impresia că anumite ziare sau părți de ziare miros a tampoane folosite, a pamperși și a batiste murdare

* „Lumea e plină de amăgiți” (Carlyle)

* Motiv de regret: cînd nu reușesc să fiu precis, să dau o formă definitivă, „grea”, lucrurilor pe care vreau să le spun

* Acum e nevoie de mult mai mult curaj decît în urmă cu două sau trei decenii: curajul de a fi cinstit într-o lume de acomodanți, fluidă

* Verbe întîlnite într-un vechi manual de istorie: „a săpa” („De atunci Dimitrie Cantemyr începu să sape pe Brîncoveanu și să umble după domnia Țării Românești”) și „a da în cap” („Cantemyr, pierzîndu-și răbdarea, începu a bănui, ca nu cumva Brîncoveanu să fi prins de veste și să lucreze el ca să-l dea în cap”), adică să-l răstoarne

* Nu dorința de a fi echidistanți și de a ilustra democrația opiniilor, ci lipsa de autoritate a unor „moderatori” face necesară, cel mai adesea, asocierea mai multor „analiști” în talk-show-uri. Se evită, chipurile, monotonia, dar se plonjează în confuzie. Aproape toate „edițiile speciale” se termină neclar. într-o dezbatere în care numărul interlocutorilor trece de trei, haosul de păreri e inextricabil

* Chestia lui Traian Băsescu cu „întoarcerea la popor” e amuzantă și-mi amintește următorul fragment dintr-o scrisoare a lui Constantin Dobrogeanu Gherea către Paul Zarifopol, datată de editori 24 martie 1908: „Pe Caragiale l-am văzut de mai multe ori – s-a făcut om politic, și pace. <> Și ceea ce e mai nostim e că o spune pe jumătate serios. Adevărul e că la întrunirile publice e primit bine, de altfel ca toți geanabeții”. „Geanabeții” sînt inșii „dați dracului”, afurisiți. Spre deosebire de autorul „Scrisorii pierdute”, „Suspendatul”, un „geanabet” și el, nu spune pe jumătate, ci integral serios că „îl iubește poporul”, cu atît mai apăsat cu cît e mai nesigur de această „iubire”, care, în realitate, n-a fost niciodată prea mare. Să ne lămurim însă asupra cîtorva lucruri. Ceea ce-l atrage pe „popor” la Traian Băsescu sînt niște atribute negative: tipul e „diabolic”, imprevizibil, neprotocolar, șmecher, argotic, pilaci, iubăreț. „Poporul” e tolerant: „Ce dacă, atunci cînd era ministru, a zis că-și bagă… în sindicate, ce dacă a vîndut flota, ce dacă politica sa e hărțuiala, ce dacă privilegiază «băieții deștepți», ce dacă l-a numit pe un ziarist «găozar»”?, etc. „Poporului” îi place discursul său precar, alcătuit din chiștoace de idei și din banalități însoțite de hăhăieli, mai ales ironia cu „Să trăiți bine!”. Imperceptibilă pentru oamenii care nu și-au pierdut „bunul simț”, cealaltă dimensiune a „Suspendatului”, de „erou”, de Matrix sau de Sf. Gheorghe luptînd cu balaurul, e o invenție a d-lui Gabriel Liiceanu și a „intelectualilor” de pe lista sa, desigur, o legiune de „suflete tari”, morale, nelacome, dezinteresate

* Un aforism, pentru unii, de neînțeles: „E mai ușor să fii un erou decît un gentleman”. (Luigi Pirandello)

* Apropo de autorul „Ușii interzise”, amintit mai sus, merită remarcată fina analiză a imaginii acestuia făcută de d-l Gheorghe Grigurcu, cel mai bun mînuitor de scalpel din critica actuală, sub titlul „Filosoful în oglindă”, în ultimul număr din „Tribuna” (16 – 30 aprilie 2007), aflat încă pe piață: „Funciar, dl Liiceanu e un intemperat, un pătimaș, un tip balcanic care, prin puseuri de expresivitate barocă, «vede enorm și simte monstruos», în bine sau în rău. Cutare publicist ar fi un arheu al poporului român, un eseist amic ar fi un Kierkegaard dîmbovițean, astfel încît nu ni se pare chiar inoportună supoziția unui critic că dl. Liiceanu însuși s-ar resimți drept o întrupare a lui Socrate ori a lui Kant pe derizoriul nostru meridian! Fire aprigă în notă plebeiană, d-sa nu ezită a se pronunța și pamfletar, plonjînd în regretabile vulgarități…”. Ceva oarecum similar am scris și eu cînd i-am comentat scrisorile publicate în „Cotidianul”.atiste murdare

* „Lumea e plină de amăgiți” (Carlyle)

* Motiv de regret: cînd nu reușesc să fiu precis, să dau o formă d

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!