Varietăți critice

Despre „Amur”

Constantin CĂLIN

Scriitoare multilaterală (poetă, prozatoare, traducătoare), d-na Elisabeta Isanos face parte dintre autorii care își pășesc pe propriile lor urme din nevoia de a aprofunda și consolida ceea ce au mai spus o dată sau de mai multe ori. Procedează aidoma biografilor stăpîni pe știința distribuirii materialului relativ la oamenii pe care intenționează să-i evoce. în cazul său, aceștia sînt bunicul, Mihai Isanos („Doctorul de pe comoară”, 1999), mama, Magda Isanos („în căutarea Magdei Isanos”, 2003), tatăl, Eusebiu Camilar („Cosînzenii”, 2005), un apropiat al familiei, Ț., în „Amur” (Ed. Augusta, 2007). Cărțile citate, însumînd peste 1500 de pagini, au numeroase puncte comune, se interferează și se susțin între ele. âmpreună, constituie un veritabil ciclu epic, care acoperă întreaga istorie a secolului XX. Ultima, „Amur”, este o carte despre frică și ratare, consecințe ale condiției de basarabean, mai rea în unele momente decît cea de evreu. „Vapoarele – reflectează, deznădăjduit, Ț., personajul central al narațiunii, al cărui prototip a fost doctorul Gheorghe Țepeluș – cărau evrei spre Palestina, el n-avea unde să se ducă. Unde era Palestina lui? Avea el vreo Palestină?”. Fără țară, fără trecut, fără identitate (pentru a se salva, o schimbase cu una falsă), Ț. își ratează și cariera, și dragostea, și paternitatea. Născut în anii primului război mondial, el supraviețuiește și celui de-al doilea, însă supraviețuirea n-a însemnat o viață mai sigură, ci una amenințată, agonică. Drama lui a început la o dată precisă, 28 iunie 1940, ziua în care sovieticii au ocupat Basarabia. Arestat, anchetat, eliberat, transferat, se simte din ce în ce mai străin printre ai săi, de care (efect pervers al eliberării) e privit cu suspiciune. După un an, Basarabia, „ținutul rău numit”, e recucerită, lucru ce părea definitiv, dar care se va dovedi de scurtă durată, pînă în 1944. Aceste fluxuri și refluxuri, urmate de schimbări de regim, erodau și alterau moralul localnicilor, care ajungeau să fie pedepsiți, ori de unii ori de ceilalți, pentru că rămăseseră sub inamic. „Straniu, – observă autoarea – singurii care meritau de la patrie erau fugarii și morții”. Restul trebuiau să-și demonstreze loialitatea, să contracareze eventualele (și întotdeauna erau multe) delațiuni și ranchiune, altminteri riscau să fie împușcați sau, sub ocupația bolșevică, deportați. Viața de după război a lui Ț. seamănă cu o evitare continuă a vieții: el se derobează de orice ar putea duce la descoperirea adevăratei sale identități. Acceptă situațiile profesionale mediocre, traiul precar, singurătatea numai să nu repete experiențele traumatizante din 1940 sau să aibă parte de unele și mai grave. Teama sa persistentă, ca și a altor zeci de mii de basarabeni rămași pe teritoriul românesc, era că ar putea redeveni, fără voia sa, „cetățean sovietic”, repatriat și, inevitabil, condamnat. Spaima aceasta (care are niște note specifice) nu poate fi înțeleasă decît dacă se reconstituie climatul de teroare, cu forma sa extremă, exilul, existentă în această parte de lume de-a lungul secolului trecut. Prin intermediul altui personaj, Baba, d-na Elisabeta Isanos reușește aceasta.
Pentru ruși și basarabeni, destinația exilului e, din epoca decembriștilor și a narodnicilor, Siberia, pămînt vast, sever, un infern înghețat, străbătut de fluviul Amur. „Pohodul na Sibir” nu a exclus totuși dragostea și, uneori, Amur a constituit proba cea mai dură pentru l’amour. Exemplele sînt citate fugitiv. (De dragul comparației, eu aș fi amintit și unul românesc: Maria Rosetti însoțindu-l în exil pe C. A. Rosetti). însă iubirea ocupă un loc redus în cartea d-nei Elisabeta Isanos. O obsesie basarabeană, Amur, „Rîul negru”, e pentru autoare un pretext să scrie o istorie a urii, neagră, să rememoreze atrocitățile, ororile și absurditățile veacului. Ca modalitate de luptă politică menită să ducă la exterminarea adversarilor, Amurul lor (al rușilor și sovieticilor) a devenit, în deceniul șase, și Amurul nostru, cu nimic mai blînd, ba din contra, mai sadic. „Arta martirizării își depășește uneori tradiția; se spune că, după ce a citit „Amintiri din Casa Morții”, cineva, ieșit din pușcăriile noastre ar fi exclamat : „Apă de trandafiri!” Ț. stă, ca o enigmă, la marginea acestei istorii negre, de care nu-și poate elibera conștiința nici după ce trece pragul așa-zisei revoluții din 1989.
„Amur” este o carte tristă, dar cu multe frumuseți literare. Poveste a unor destine nefericite și compendiu de istorie tragică, ea e o „summa” ca informație și ca procedee de evocare. Sînt, în paginile ei, lucruri care uimesc, terifice, și lucruri care farmecă, „poetice” – precum unele parabole, etimologii și curiozități: geografice, entomologice, anatomice. Doamna Elisabeta Isanos a valorificat aci un material imens: pe lîngă discuțiile cu victimele, a pioșat pe aproape tot ceea ce se putea citi pe tema aleasă, volume și colecții de ziare (surprinzător, lipsește „în preajma Revoluției”, de Constantin Stere). în ciuda conținutului teribil, „Amur” e scrisă cu calm, reflectat, cu maximă grijă pentru amănunte. Textul său „curge” somptuos, uneori meandric, lent, alteori drept, impetuos, sacadat. Deasupra lui plutește mereu o undă de poezie bună și, din cînd în cînd, una de umor subțire. Ca naratoare, d-na Isanos e un model de stăpînire de sine: expune, explică, nu compune rechizitorii. Subtil, îndeamnă însă la veghe, astfel ca lucrurile considerate ireversibile să nu mai revină totuși vreodată. morții”. Restul trebuiau să-și demonstreze loialitatea, să contracareze eventualele

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!