Varietăți critice

Despre sfinți și pelerinaje

Cînd e vorba să relateze de la locul sărbătoririi unui sfînt, reporterii de televiziune arată, de obicei, cîteva babe pricăjite și cîțiva moșnegi rebegiți, nedormiți, obosiți, veniți de departe „pentru ajutor de sănătate” sau „și de bani”, lor, copiilor și nepoților. Reportajele continuă apoi cu imagini de la cantinele improvizate, unde s-au servit sarmale (e musai să se precizeze cîte anume) făcute de soțiile fruntașilor locali, ceai fierbinte, o supă, care, bineînțeles, vor fi trecute la cheltuieli bugetare. Minore, aspectele de acest gen acopăr esențialul. Care ar fi el? Relevarea, pe de o parte, și înțelegerea, pe de altă parte, a faptului că sfinții sînt modele umane a căror principală caracteristică e devotamentul absolut față de credință. Ce spun hagiografiile, respectiv „jitiile”, biografiile lor? Spun că de copil sau de tînăr sfîntul ia în serios cuvintele pe care le aude în biserică și le ilustrează cu faptele sale. Vocația îi întărește voința, care devine inflexibilă și indestructibilă. Sfîntul nu cedează nici unei presiuni și nu se întoarce niciodată din drumul său. El nu cunoaște noțiunea de compromis. Rugămințile, amenințările, schingiuirile n-au asupra lui nici un efect. Sfîntul este cel mai radical dintre opozanții acestei lumi. Eroismul său stă mai întîi în renunțări și refuzuri: renunțarea la bunurile materiale, la putere (dacă e nobil), la confort, la „sentimentele frumoase”; refuzul ispitei. Sfîntul are curajul rupturii de toți și de toate. înfruntă prejudecățile și teroarea, rezistă la durere. Văzute sau nevăzute (interioare, de aceea și greu de evocat), luptele sale vizează eliminarea din minte a imaginilor vieții comode și adoptarea definitivă a unor viziuni extramundane, mult mai atrăgătoare. Acestea îi dau voluptatea sacrificiului. Trupul, treptat, se mortifică și, în cele din urmă, moare, pentru ca ideea să biruie. Demonstrația sa e că sufletul, sediul convingerilor, nu poate fi nicicum distrus.
Sfîntul face minuni încă din timpul vieții. Prima dintre ele e chiar modul său de a acționa, care-l diferențiază categoric de ceilalți. Concentrat pe o idee, el emană o forță care îi scoate din sărite, îi paralizează și-i ridiculizează pe torționarii săi. Mort tragic sau de moarte bună, cunoscut sau anonim, el își semnalează prezența în visele unora dintre contemporani. în momentul procesiunii funebre, sicriul său devine, nu o dată, „recalcitrant”, nu se lasă purtat decît spre locurile unde ar vrea să rămînă. Moaștele sale nu numai că nu se descompun, dar devin bine mirositoare. De aci deducția că păcatul pute, iar fapta bună are o „miroznă” care încîntă olfactivitatea morală. Moaștele – se crede, de asemenea – au puteri vindecătoare și protectoare. Dacă o comunitate nu le are, le cumpără, le închiriază. în acest caz, fragmentul e egal cu întregul. Cutare mînăstire are o bucățică din trupul unui sfînt, cutare talpa piciorului; cutare biserică – o mînă, cutare un deget. Fiecare din aceste părți aduce „lume de pe lume”, însetată de o astfel de viață: oameni care vor să scape de suferințe, de sărăcie, de injustiții. Pentru asta fac pelerinaje, străbat zeci, sute, poate chiar mii de kilometri. Faima sfîntului se proiectează pe vecie asupra locului său de adopție.
Impuse ca remedii individuale sau colective, pelerinajele constituie o prelungire a evului mediu în contemporaneitate. însă ceea ce în epoca amintită era căutare neliniștită, autentică, acum e, adesea, denaturat. Pelerinajele actuale seamănă în parte cu oricare alt turism. Pelerinii nu mai sînt o masă omogenă de credincioși, animată de elanuri mistice, ci una eterogenă, împestrițată cu inși care au cu totul alte scopuri: comercianți interesați să-și vîndă mărfurile, politicieni interesați să fie văzuți de mulțimi, religioși de ocazie, ziariști interesați să-și exercite meseria, hoți interesați să-și facă mîna, prostituate interesate să mai pună ceva în pușculiță, curioși interesați de partea spectaculară a lucrurilor. Sfinții urmau exemplul lui Iisus, noi nu urmăm exemplul sfinților. Dacă l-am urma faptul acesta ar fi resimțit la nivelul întregii societăți. Ar ameliora-o: viața tuturor ar fi mai curată.
Deși printre ei sînt și oameni cu probleme grele, cei mai mulți dintre pelerinii de azi merg la sarcofagul cu moaște al unui sfînt sau al unei sfinte ca și cum ar merge la un oficiu pentru încasarea dividentelor. Sfîntul e imaginat ca un inepuizabil donator, cam neselectiv, de vreme ce atîția, buni și răi, se îmbulzesc în jurul lui la ziua sa. Dusul și întorsul de la el se face, cel mai adesea, fără frămîntări de conștiință, fără lacrimi de remușcare, fără reculegeri, fără angajamente sufletești. în trenurile de așa-ziși pelerini veselia predomnește: se discută cu aprindere despre alegeri, fotbal, întîmplări nostime și nu (sau mai puțin) despre strădaniile (și eșecurile) de a progresa moral, de a deveni mai buni, mai cinstiți, într-un cuvînt, mai umani. Explicația: nu pot avea emoție religioasă cei care n-au educație religioasă. Mă întreb: oare cîți preoți își pregătesc enoriașii pentru astfel de drumuri, revelîndu-le semnificațiile profunde ale celebrării unui sfînt și sugerîndu-le un comportament adecvat?
Constantin CĂLINt

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!