Varietăți critice

Despre „mult” și „puțin”

„Talentul e o chestiune de cantitate”, cum spunea Jules Renard?
âmi vine greu să răspund „da”, îmi vine greu și să zic „nu”. Dacă spun „da”, mă autoanulez, căci am scris și, mai ales, am publicat puțin. Dacă spun „nu”, par înclinat să mă automăgulesc, să-mi acord circumstanțe liniștitoare. Sînt autori de mare productivitate buni, chiar foarte buni, și sterili proști. Exemplul celor dintîi m-a uimit întotdeauna. Unul este Maupassant, care „producea mult, vreo șase pagini pe zi (de la 7 la 12 dimineața)”. „Scria 3-4 volume pe an, în 1885 a scris cinci, din care un roman”. Altul e Emile Faguet, care ajunsese să publice „douăsprezece volume pe an”. Recorduri de acest fel se întîlnesc și la autorii români. într-o pagină de jurnal, Mircea Eliade își amintește o vorbă a părintelui Ioan Coman că, deși scria cîte 15 pagini pe zi, îndeplinind și alte activități (călătorii, discursuri parlamentare, lecții la Universitate, conferințe), Iorga se plîngea că scrie puțin. însemnarea mustește de invidie: el, Eliade, nu reușea așa ceva. Și totuși – zicem – a scris foarte mult! Dintre critici, E. Lovinescu, discipolul român al lui Fauget, a mizat mereu pe cantitate în obținerea notorietății și a făcut nu o dată caz de ea. E cunoscută replica pe care o dă, în „Comisia medicală” (post-scriptumul la volumul III de „Memorii”), doctorului care observase că-i „cam grăsuț” și-l întrebase „cîte chile?”: „în orice caz mai puține decît numărul cărților mele”. Slăbiciunea pentru număr o avea din tinerețe. în „Viața Românească”, la care colabora cu „Scrisori din Franța” și alte materiale, Izabela Sadoveanu l-a șicanat de mai multe ori pentru că se credea „unul dintre cei mai fecunzi scriitori europeni”. La fel a procedat și G. Ibrăileanu, sub pseudonimul Ricavio. De altfel, una din sursele antipatiei sale față de Lovinescu pare să provină chiar de aci. Scriitor parcimonios, Ibrăileanu detesta „poligrafia incurabilă” a confratelui fălticenean și a altora. De aceea, cînd i se ivește ocazia îi laudă pe cei care „scriu de mult, dar nu mult”: un Brătescu-Voinești sau un Spiridon Popescu. Cine scrie mult e suspect de multe: superficialitate, repetări de teme și subiecte, stil neglijent, pragmatism, cupiditate, arivism. încă de la început, critica românească nu prea i-a simpatizat pe cei productivi. De la îndemnul de a scrie s-a trecut repede, în interval de numai cîțiva ani, la sancționarea „abuzurilor”, declarate (de Ion Heliade Rădulescu) „foarte păgubitoare literaturei și nației”, deoarece fiecare dintre ele n-ar fi fost altceva decît rezultatul unui cumul de incompetențe. Scrisul mult fu diagnosticat drept „manie”, împins în derizoriu și caricatură. Maiorescu însuși lasă să se înțeleagă, prin unele dintre criticile sale, că prolificitatea ar fi caracteristică „nulităților” și nu celor cu adevărat înzestrați. Excepțiile erau acceptate fără convingere. Cînd, de pildă, la începutul secolului trecut, se ivește cineva supraabundent (e vorba de Sadoveanu, care publică într-un singur an patru volume), cazul său e privit nu numai cu uimire, ci și cu îngrijorarea că se va epuiza repede. Conform acestei logici, regimul normal al scrisului ar trebui să fie unul moderat și constant.
Discuțiile în jurul afirmației că „talentul e o chestiune de cantitate” învederează de obicei o serie de prejudecăți. Unii văd „multul” și „puținul” exclusiv bibliografic, ca număr de titluri. Or, sînt autori „grași” invizibili și autori „slabi” vizibili, ca de exemplu, Constantin Negruzzi, Bacovia, Mateiu I.Caragiale. Pe de altă parte, „mult” sau „puțin” n-au avut întotdeauna aceleași dimensiuni. în epoca de pionierat a literaturii moderne, cine scria patru-cinci volume, scria mult. Alecsandri a explicat undeva cauzele acestei situații. Azi patru-cinci volume, mai ales în poezie, înseamnă puțin. Deși nu trebuie ignorată, cantitatea nu-i însă un criteriu de valoare. Scriitorii n-ar trebui să-și facă din ea (cum se mai întîmplă) o superstiție. „Multul” și „puținul” sînt, fiecare, de diverse feluri. Există un „mult” dens, greu, solid și un „mult” plat, monoton, atins de vacuitate. Simetric, există un „puțin” consistent, dur, iradiant, ieșit din autoconstrîngere și autoexigență și un „puțin” inconsistent, sec, vag, produs de lene sau incapacitate. Dacă „multul” crește organic, în straturi succesive, rezistente, în urma unei munci susținute, el e, fără îndoială, o dovadă de talent. în schimb, dacă e obținut mecanic, facil, inadecvat, e numai o dovadă de vanitate. Observator al vieții literare timp de cîteva decenii, am văzut destui inși care, luîndu-l pe „mult” în brațe (pe „multul” cantitativ, nu pe cel calitativ), s-au umflat ca broasca din fabulă, iar mai apoi au plesnit ca și aceea. Nu rareori, după ambiție, pasul următor e ridicolul. Lucru valabil, de altminteri, și în alte domenii.

Constantin CĂLINvidie: el, Eliade, nu reușea așa ceva. Și totuși – zicem – a scris foarte mult! Dintre critici, E. Lovines

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!