Varietăți critice

Spovedanii pe hîrtie

Reflectînd la destinul unui prieten, mi-a apărut în minte ideea de „economie a cerului”. Nimeni nu-i știe criteriile după care funcționează, dar fără îndoială ea există. âi vedem rezultatele: Dumnezeu îi „strînge” pe unii, ca să le facă loc altora. Aci, toți ne încurcăm în socoteli. Ne gîndim cel mai adesea la valoare. Sîntem tentați să credem că au fost „luați” cei buni și au rămas cei răi, „epigonii”, mediocritățile. Am început să mă îndoiesc că acest raționament e corect. Extrapolîndu-i concluzia, ar însemna ca, mereu, supraviețuitorii să fie odioși prin însuși faptul de a fi supraviețuit. Inclusiv noi, pentru că ni s-a dat în mai multe rînduri această șansă. Exemplele pe care le am în vedere contrazic o atare ipoteză. Cînd prietenul meu trăia, literar, adversarii săi (adică cei „răi” în raporturile cu el) contau prea puțin, în schimb, azi, fiecare a ajuns să aibă un nume. Să fie, oare, afirmarea lor legată prin ceva de dispariția lui, o consecință a acesteia? Lucrurile nu sînt deloc clare și ar fi hazardat să răspund cu „da” sau cu „nu”. Ceea ce pare ilogic, absurd, într-un anumit moment, se dovedește ulterior perfect logic, parte a unui „scenariu” mai amplu și mai subtil. Iată cazul clasic al lui Eminescu. Cîntărind cu cumpenele noastre, credem că moartea sa a fost o imensă nedreptate, care ne tulbură și acum. Indignîndu-ne retrospectiv, zicem că mai bine ar fi fost s-o fi pățit denigratorii săi. Cum ar fi arătat, însă, literatura română dacă murea mai întîi Macedonski și nu autorul „Odei (în metru antic”?). Profilată pe diversitate, „economia cerului” nu ține seama, se pare, de persoane, ci de echilibrul între antiteze, respectiv între tipurile umane care le reprezintă. Există pentru fiecare un timp al victoriilor și un timp al înfrîngerilor, care alternează, imprevizibil, de-a lungul unei generații. In pofida sentimentelor noastre, supraviețuind, rămînem, nu o dată, în lotul celor față de care nu avem afinități naturale. Acesta e un motiv de tristețe, dar nu unul de a ne dori sfîrșitul. Mă resemnez, pentru a mă putea mobiliza pentru propriile mele lupte.

Ori de cîte ori mă judec singur (și o fac des) îmi descopăr noi și noi păcate. Pe de altă parte, constat că, în ciuda mizeriilor pe care le-am suferit, nu mi-am întunecat sufletul: n-am clocit răzbunări, n-am vînat pe nimeni, n-am practicat nici o formă de sadism intelectual. E drept, am scris mulți ani, mai ales la început, cu mîna strînsă, din cauza climatului riguros dominant în critica epocii. Vrînd-nevrînd, am rămas cu acest obicei. Sînt reținut în laude, deși, nu o dată, inima mă îndeamnă să fac exerciții de admirație. Prefer totuși să par frigid, decît lingușitor și interesat. Desigur, în critică nu se poate fără „otrăvuri”: le-am folosit și eu, însă, cel mai adesea, în doze homeopatice, care să nu lase urme pe obrazul inșilor cărora le administram. Oricum, nu cînd am „ars”, „pleznit”, „ciupit”, „înțepat” pe cineva m-am simțit cel mai bine, ci cînd am fost „făcător de pace” sau cînd i-am ajutat pe cei căzuți să-și ridice inimile.

O întrebare pe care nu mi-am pus-o pînă de curînd e: de fapt, cu cîți scriitori mă potrivesc sufletește? Citind mult, cărți diverse, nu m-a interesat acest aspect. Orice „cunoștință nouă” mi se părea atrăgătoare prin ceva. De la o vreme însă „șarmul” unora dintre acestea a scăzut. Lectura (sau relectura) a devenit un act de corespondență și de fidelitate. Selecția se face acum tot mai des în funcție de nevoile psihice. Cea care-mi dictează pe ce carte să pun mîna e inima. Iar aceasta vrea lucruri simple, mustind de umanitate. „Simple” înseamnă, în acest caz, firești, clare, pregnante. Nu mai am nici voința și, poate, nici forța să desțelenesc „texte” încîlcite. E inutil și obositor să-ți consumi inteligența cu șarade sau cu nonsensuri. Imi plac cărțile scrise elegant, fluente, cu suprafețe calme, ușor melancolice. Le țin aproape și pe cele „tari”, cu gust aspru, apropiat de al acizilor. Ele pun în mișcare sîngele intelectual, elimină amorțirile spiritului, picotirile sentimentale. Inevitabil, cercul autorilor care-mi dau iluzia afinității cu ei se restrînge. Paradoxal, îi iubesc pe cei pe care îi invidiez. Pe unul pentru profunzime, pe altul pentru stăpînirea de sine, pe altul pentru curajul de a se înfățișa lumii așa cum este etc. Sînt cei la care mă gîndesc atunci cînd scriu eu însumi.

Cînd îmi evoc tinerețea, nu ascund faptul că mi-a bătut inima pentru Patrice Lumumba, Che Guevara, John Fitzgerald Kennedy, Martin Luther King, Zulfikar Ali Butho etc. Am tremurat pentru soarta unora dintre ei pînă în ultima lor clipă. M-au durut nedreptățile, trădările, morțile tragice. M-am întristat în cîteva dăți și pentru inși care ulterior s-au dovedit a fi falși eroi, dar nu mi-e rușine. Rușine mi-ar fi să fi trecut prin istoria contemporană fără pasiuni și emoții, orb și surd.

Există o „zonă” în care nu-i vom mai egala nicicînd pe cei de dinaintea noastră: delicatețea. Se mai sfiește vreun bărbat, ca în romanele clasice, să privească o doamnă? âl mai indignează și-l mai doare pe vreun scriitor de azi (ca pe alții din trecut) că un confrate înjură pe hîrtie și în lume? Nu și nu! Ni s-au golănit ochii, ni s-a birjărit limba. Ne declasăm involuntar, cuprinși de o ciudată voluptate a degradării. Coborîm! Mentalitatea contemporană e dominată de trivialitate. Aceasta începe de la a crede că totul e accesibil și că totul e permis. Jinduim mult și la prea multe pentru a rezista să nu fim și mai grosolani.

Vine o vîrstă cînd te îngrijești ca un avar de vorbele tale. Pe cele pe care le crezi mai izbutite, le scrii, înainte de a le da drumul. Pe cele care ți-au scăpat, încerci să le aduci înapoi. In fine, te întristezi pentru cele pe care nu le mai poți recupera. (Constantin CĂLIN)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!