Varietăți critice

în pas cu moda

Constantin CĂLIN

Povestea e veche. în „Memoriile” sale, contele de Langeron (un colonel francez emigrant, devenit general rus) înregistra, surprins și amuzat, graba excesivă cu care societatea românească de la începutul secolului al XIX-lea, îndeosebi femeile, se străduia să se sincronizeze la acest capitol cu lumea occidentală. Textul său (cifrat și de Neagu Djuvara în „între Orient și Occident”) evocă mai mult decît o simplă schimbare: o metamorfoză! „în 1806, am întîlnit încă multe femei purtînd îmbrăcămintea orientală, trăind în case fără mobilă și cu bărbați geloși nevoie mare. însă revoluția care s-a petrecut atunci la Iași, apoi la București și în provincie, a fost pe cît de rapidă pe tot atît de completă: după un an, toate femeile din Moldova și din Țara Românească au luat portul european. De pretutindeni, au sosit, în cele două capitale, negustori de mode, croitorese, croitori, iar prăvăliile de la Viena și de la Paris au scăpat de toate vechiturile care, la Iași, au părut nou-nouțe și au fost plătite foarte scump. Curînd, s-a văzut și mobilă, ceva mai veche, adusă de la Viena cu mare cheltuială. Trăsurile care, mai înainte, arătau ca niște birje vechi din Viena au fost înlocuite cu trăsuri și calești elegante. Casele s-au umplut de servitori străini, de bucătari francezi și, prin saloane și iatacuri, nu s-a mai vorbit decît franțuzește. Aflînd că, în țările civilizate, unei femei îi ședea bine să aibă un amant, doamnele din Moldova și-au luat cîte doi, ca să fie cît mai la modă. Nici Petru I n-a schimbat înfățișarea imperiului său mai iute decît a schimbat-o pe cea a Moldovei sosirea noastră (ocupația rusă dintre 1806 și 1812 – n.m.) acolo. Cîțiva tineri au început să poarte frac; însă bătrînii și bărbații cu slujbe și-au purtat mai departe barba și anteriul lung pînă la glezne. Dansul a trecut și el printr-o revoluție. Dansurile naționale au fost interzise sau, măcar, disprețuite. Lumea a învățat dansurile poloneze, englezești, valsurile, dansurile franțuzești și, cum doamnele acestea au mare aplecare pentru tot ce au ele chef să învețe, au ajuns, într-un singur an, să danseze minunat; cînd am sosit noi în Moldova nu știau nici să meargă”.
Aceste reforme radicale se întețesc după ce unele dintre românce fac un oarecare stagiu de educație în Europa. Iată cîteva din pretențiile uneia dintre ele, notate de Gheorghe Asachi în satira Soția de modă: „faeton” (echivalentul, în epocă, al unui automobil de lux), „casă comodă, nu-ngustă”, „salon de conțerte și salon de convorbit”, „cabinet de toaletă”, „bibliotică”, „șeminele, galerie, statuete și coloane”, „tapete”, „covoare pe parchet”, draperii, serviciul mesei „de Saxonia, Sevr-au Hina” (adică de Sevres sau China), „cristale de Boemie”. Renovările trebuiau extinse și asupra mediului înconjurător: „Scoate – îi spune ea soțului excedat – pomii răzășii și tufari din Angli-adună! / Un rîu limpede prin iarbă s-aibe curs a murmura / Ca în chioșc, sub un vechi platan, să pot dulce eu visa”. Vrea, în fine, un program de distracții: „Bal cu masce și supele (supeuri – n.m.), cu o muzică streină”. Seara tîrziu, pentru a-i ului pe oaspeți: „foc d-artifiție”!
„Moda” e cuvîntul care o fascinează și o obligă cel mai mult pe Chirița lui Alecsandri, pentru care își asumă destule riscuri. „Moda” îi cere, de pildă, să-și arate „agilitaua” la călărit. „âi păți ceva într-o zi”, o previne Safta, cumnată-sa. Nu-i pasă de „bușituri”: „dacă-i moda, n-am habar!” Ca „armazoancă”, e musai să se deprindă și „cu țîgările”: „Toată lumea azi fumează, / Scoate fum pe nas, pe gît”. Răvașele nu le primește decît dacă-i sînt aduse, „după modă”, pe talger. „La Ieș”, atunci capitală, nu pune masa „înainte de 5 ceasuri”, că „așa-i moda”. Și ce masă? Nu „cheșchet” (supă de griș), „plachie”, „musaca”, „capama” (tocană din carne de miel, cu stafide), „baclava”, „ciulama” (bucate tradiționale, „creștinești”), nu „borș și alivenci”, ci „blanmanjăle” (cremă din lapte și migdale) și „bulionuri”, spre dispararea lui Bîrzoi. Pe Guliță și, pînă la urmă, și pe refractarul ei bărbat îi îmbracă „după modă”, ceea ce înseamnă cu haine strîmte.
Chirița e prototipul celor care declară în zilele noastre că s-au săturat de locurile natale: „M-am săturat de Moldova…” „Nu mai pot trăi în țara asta!…” Simte că se „usucă”. Vrea să se mai „răcorească” aiurea. în pașaport, numele ei apare însoțit de titlul de „baroană”. Cînd soțul se arată nedumerit, răspunde: „De ce nu?… dacă-i moda”. Se supune „modei”, chiar dacă asta o face, nu o dată, ridicolă.
Nevoia de a fi la „modă” – lasă să se înțeleagă Alecsandri – e consecința parvenirii. Toate zbaterile Chiriței pornesc de la faptul că e „isprăvnicească”. Curios, ea se crede un factor de civilizare a celorlalți (pe care îi vrea „ciopliți”, „chiliți” (piliți, fasonați), fără rugină la ceafă). Nu-și pune nici o clipă problema banilor pentru lucrurile cu care se „fantaxește”. Voluntar sau involuntar, ea e complice cu „tertipurile” lui Bîrzoi, cu „coțcăriile și curcănăriile” lui.
„Soția de modă” și Chirița au numeroase urmașe, la fel de avide de lucruri și la fel de lipsite de scrupule. Bîrzoii lor sînt mai efeminați decît cei de acum un secol și jumătate și mult mai „moțpani”. Dacă atît pe ele, cît și pe ei, nu le-ar trăda vulgaritatea, ai putea crede că avem de-a face cu un progres.să f

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!