Varietăți critice

Amintiri restante

Prezent la deschiderea Colocviului Bacovia din 1991, ținut la Centrul „G. Apostu”, Andrei Pleșu a definit locul „un spațiu cu biografie echivocă”. Venise în calitate de ministru, rol care se confunda atunci cu cel de „exorcist”. Il priveam din față, direct. Cap mare, înșurubat strîmb în trupul solid. Barbă, sprîncene groase, elemente pretabile la caricatură. Fularul roșu, lung, pus pe deasupra pardesiului (aidoma cu directorul Luvrului), atenua ceva din negreața tenului și din grimasă. Bruscînd așteptarea unei părți a publicului cu observația că „sîntem un popor retoric”, a vorbit scurt, în pseudosentenții, cînd bonom, cînd sarcastic. Ceremonia nu îngăduia întreruperi și contraziceri, deși, cel puțin într-o chestiune, oratorul ar fi trebuit corectat: afirmația referitoare la „biografia echivocă” a spațiului respectiv. Aș fi vrut să-i spun că nu e primul intelectual important care a trecut (cum probabil credea) pragul acelei clădiri, fostă „Casă de Oaspeți”. Cu douăzeci de ani înainte aici au intrat Zaharia Stancu, președinte al Uniunii Scriitorilor, Ana Blandiana, Nichita Stănescu, Fănuș Neagu, Constantin Chiriță, Corneliu Ștefanache, Traian Iancu, Adi Cusin, însoțiți de „atenienii” băcăuani în cea mai bună formație a lor, adică Radu Cârneci, George Bălăiță, Ovidiu Genaru, Sergiu Adam, Mihail Sabin, Vlad Sorianu, George Genoiu, Cicerone Cernegura, Horia Gane și, ultimul, autorul acestor rînduri. Redacția revistei organizase, împreună cu Uniunea Scriitorilor, „o mare șezătoare literară”, pe afișul căreia mai figurau Eugen Jebeleanu, George Macovescu, Alexandru Ivasiuc, M
arin Sorescu, Mihai Drăgan. Era 25 martie 1971, o zi de joi. Relatările apărute în „Steagul roșu” și în „Ateneu” nu amintesc de „masa festivă” de la Casa de Oaspeți, unde au avut loc scene vesele, savuroase. Intre acestea și un concurs. Ideea i-a venit lui Zaharia Stancu. In timp ce mîncam, o orchestră cînta populare și romanțe. Una, două, trei, patru… Cine sînt autorii versurilor? Pe Eminescu și Cincinat Pavelescu a fost ușor a-i recunoaște. Ezitările au apărut la „A venit aseară mama” (Vasile Militaru) și „De ziua nunții tale-ți scriu…” (A. de Herz). Cînd jocul părea epuizat, s-a auzit iarăși vocea solistului: „Deschide, deschide fereastra!/ Numai o vorbă să-ți spun!/ Că nimeni în lumea aceasta/ Ca tine nu-i, ca tine nu-i”. Sigur de ignoranța comesenilor, mai tineri cu o generație decît el, Maestrul a dus mîna la buzunarul hainei, a scos din portmoneu o sută de lei și, privind de la stînga la dreapta și de la dreapta la stînga, a întrebat, rîzînd, cine pariază. Au sărit să răspundă provocării Ana Blandiana (o minune de femeie atunci), Nichita Stănescu, Fănuș Neagu, George Bălăiță. După ce romanța s-a încheiat, fiecare dintre ei a rostit un nume. Nu cel care trebuia (A.C. Cuza), așa că li s-au luat banii. „Sans pitie!
De la Casa de Oaspeți, gazde și invitați am mers la Casa de Cultură pentru întîlnirea cu cititorii. Sala era arhiplină. După prezentări și elogiul făcut de Zaharia Stancu lui Bacovia, s-au citit poezii, iar apoi a început dialogul cu publicul. Țintele principale ale curiozității acestuia au fost președintele Uniunii Scriitorilor, Nichita Stănescu, Ana Blandiana și Constantin Chiriță, autorul „Cireșarilor”. Plecat de acasă doar cu o singură fișă, mi-am făcut note pe cartoanele vecinilor din rîndul doi al meselor de pe scenă. Recitindu-le, remarc printre numele celor care au pus întrebări pe Cornel Cepariu, cunoscutul ziarist de azi (care l-a întrebat pe Zaharia Stancu „Cum și-au desfășurat activitatea scriitorii noștri în perioada dictaturii militaro-fasciste?”, iar pe Ana Blandiana „Cum și-a descoperit vocația poetică?”), pe Gheorghe Iorga, actualul traducător din persană și profesor asociat la Facultatea de Litere din Iași, atunci încă elev (care s-a interesat „în ce împrejurări a scris (Stancu) romanul „Ce mult te-am iubit>>” și ce fel de simbol e Pi din titlul volumului lui Ovidiu Genaru „Țara lui Pi”) sau pe Gheorghe Chițimuș, ajuns între timp și el „poet în toată puterea cuvîntului” (care a vrut să afle cum trebuie văzută legătura dintre artă și realitate și pe cine preferă Nichita Stănescu dintre contemporani). Remarc, de asemenea, o serie de lucruri neînregistrate în reportajul publicat în „Ateneu”. De pildă, unele puncte de vedere, largi, flexibile, ale lui Zaharia Stancu: „Literatura experimentală e necesară. Literatura originală e defavorizată de tirajele acordate cărților străine. Nu-i cazul să se reînființeze o școală de literatură. Scrisul (literar – n.m.) nu e o artă care să se poată învăța (în școală – n.m.). Ce înseamnă <>? Inseamnă abordarea temelor foarte grele și voința de a munci”. N-au lipsit confesiunile, anecdotele și nici incidentele. Grizat, nerăbdător, sastisit, Fănuș Neagu s-a ridicat intempestiv de la locul lui și a dat să părăsească scena pentru a saluta un coleg sau o colegă din sală. Pășind în gol peste o treaptă a estradei, s-a împiedicat. Ca să nu cadă, s-a agățat de un fald al cortinei, pe care l-a crezut a fi o piesă de decor. S-au auzit cîțiva pași înfundați și o bufnitură, apoi mirarea și înjurătura că… „coloana asta se clatină”!
Seara am petrecut-o la restaurantul „Decebal”. Spre surprinderea mea, Zaharia Stancu a rămas printre ultimii. Aflată în apropierea noastră, orchestra cînta continuu, ostentativ, năucitor. L-am întrebat dacă nu-l deranjează zgomotele. Mi-a declarat că nu, ar putea chiar să și scrie în această atmosferă. In tinerețe, ca gazetar, a învățat atît de bine să se concentreze, încît a devenit capabil să ignore tot ceea ce se întîmplă în jurul său. „Pot – mi-a spus – să scriu oriunde, pe un colț de masă, în mașină, în tren, în avion, nu numai articole, ci și proză”. Mi-am amintit brusc de „Rădăcinile sînt amare”, pe care, ca student, le citeam, săptămînă de săptămînă, pe pagini întregi din „Gazeta literară”. Erau o probă de suflu lung și putere de mobilizare.
Dintre ceilalți scriitori, cel care m-a impresionat mai mult a fost Nichita Stănescu. Era (ca să reiau o vorbă folosită de cineva pentru caracterizarea lui T. Arghezi) un om „clădit din fosforescențe”. Avea o minte de diamant cu multiple fațete strălucitoare. Pe deasupra era și frumos: o statuie vie. Pus lîngă el, Andrei Pleșu ar fi evocat un alt stadiu al evoluției.
Constantin Călin
rîzînd, cine pariază. Au sărit să răspundă provocării Ana Blandiana

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!