Varietăți critice

Aproape paradoxuri

Constantin CĂLIN

Ținînd o rubrică de „Varietăți critice”, nu pot să nu mă gîndesc uneori la observația pe care E. Lovinescu i-o făcea lui Aurel George Stino: „Nu te înțeleg deloc – îi spunea criticul mai tînărului său concitadin, unul din colaboratorii cei mai activi ai <>: într-o săptămînă ți-au apărut în reviste patru titluri care au interesat pe cititorii evoluați, dar cred că ți-au dat destulă bătaie de cap să te schimbi în patru feluri: ai scris despre Shinto japonez, ceva despre maeștrii flamanzi dintr-o poezie de Verhaeren, ceva în legătură cu superstițiile străvechi legate de pietrele prețioase, ca să ajungi apoi la niște impresii mînăstirești de la Slatina… Nu știi că <>”. Morala acestei mustrări amicale e: vrînd-nevrînd, creația înseamnă limitare. Plăcută, fără îndoială, diversitatea preocupărilor duce, inevitabil, la travestiuri incomplete, la superficialitate. Deși eu „mă schimb” doar de patru ori pe lună, simt că mă pîndește acest pericol. Nu termin bine ceva, că trebuie să încep altceva. âl delectez intelectual (sper) pe „cititorul evoluat” cu prețul ratării continuității unei anumite munci. Mă întreb însă dacă el remarcă și apreciază sacrificiul meu. Ar fi dezolant să n-o facă.

Aidoma lui Alexandru Sahia, care-i spunea acest lucru lui Tudor Teodorescu-Braniște, cred că „un articol de gazetă, bine scris și convingător, e mai de folos decît o nuvelă sau o poezie proastă, care nu convinge pe nimeni”. întotdeauna am considerat risipă de spațiu tipografic publicarea de literatură mediocră sau de-a dreptul proastă (mare parte ocazională) numai pentru că în structura lunarului la care munceam erau alocate două, trei sau chiar patru pagini „literaturii”. Mi-amintesc cu ranchiună tîrguielile din ședințele de sumar. Ciudat era că, aproape de fiecare dată, discuțiile nu porneau de la calitatrea materialelor, ci de la așteptările autorilor. „Cutare «stă» de atîtea luni, i-am promis, nu-l mai pot amîna!” Argumentele erau, în cel mai bun caz, etice, nu estetice. Eu aș fi preferat ca pe suprafața unei coloane cu poeme de umplutură, adesea omagiale, să intre un articol. Cînd mi-a stat în putință să decid, la „Sinteze”, am redus „poezia” la un singur poem: „poemul de luni”, „poemul de vineri”, după ziua de apariție a „suplimentului”. I-am dat un rol de „floare la butonieră”. N-aș spune întreg adevărul, însă, dacă n-aș adăuga că uneori aș fi preferat să folosesc și spațiul respectiv pentru o notă scrisă cu aplomb, incisiv.

„Două lucruri m-au făcut să continui și să-mi găsesc o nouă ciclicitate și ordine. Mai întîi este prost, spun eu, să-ți termini viața cu o împlinire, și nu cu un rest. Sfîrșitul nu trebuie să te prindă în înghețul unui lucru isprăvit. Nu trebuie să pui mîinile pe piept și să provoci sfîrșitul, așteptîndu-l. Firesc este să nu știi de el și să fii surprins în plin gest. Ca orice problemă care este adevărată numai dacă, rezolvată fiind, lasă un rest, la fel și orice viață adevărată trebuie să lase un rest, nu doar o împlinire”. Acest lung citat din Constantin Noica e, înainte de toate, un îndemn la muncă. „Restul” nu minimalizează împlinirile anterioare, nu le exclude, nu le umbrește. El anunță o împlinire virtuală, care îi va lăsa visători pe cei ce vor afla de ea. „Restul” e abnegația față de rost, e expresia voinței de a fi activ pînă la capăt, și, nu în ultimul rînd, dovada unei puteri neconsumate.

„Citesc presa prin contradicție”, declara, nu de multr, un profesor de la Universitate. Adică, altfel spus, mai clar, citește, confruntîndu-le, atît gazetele favorabile Puterii, cît și pe cele care țin partea Opoziției. El crede, ca mulți alții, că „adevărul e la mijloc”. în acest caz, sigur, își exagerează perspicacitatea, căci, în materie de „opinii”, o asemenea vorbă nu-i valabilă, mai ales la noi, unde adesea ele au accente pamfletare. Dacă aș fi întrebat, n-aș sfătui pe nimeni să caute adevărul „la mijloc”, între polemiști. „Mijlocul” e punctul cel mai nepotrivit pentru aflarea lui. Dimpotrivă, plasamentul optim mi se pare a fi în apropierea uneia dintre extreme, ca s-o poți verifica. Adevărul nu se descoperă cu metrul și cu balanța, mecanic, ci cu intuiția. âl simți cu mult înainte de a-l măsura și cîntări. E inutilă, atunci, compararea celor două prese? Nicidecum, dar în alt scop decît cel ales de profesorul amintit. Ca și el, îi citesc și pe cei de dreapta, și pe cei de stînga, nu egal, ci în proporții diferite. Atașat sînt însă de cei care scriu bine. Adevărul nu poate fi decît de partea lor.

„Amintește-ți că tinerețea e o criză”, spunea Naratorul din „Gaudeamus”- ul lui Mircea Eliade. Nu știu ce li s-a întîmplat altora, dar eu nu mi-am dat seama de asta la vremea potrivită. De altminteri, nici nu-mi prea aduc bine aminte dacă, atunci, am avut vreodată senzația de „criză”. Matur înainte de vreme, n-am așteptat desăvîrșirile pe care le aduce cu sine maturitatea. Nu-i exclus chiar să fi crezut că le posedam. Aceasta, da, a fost, într-adevăr, o eroare!acă el remarcă și apreciază sa

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!