Varietăți critice

Jurnal din anii recenți (19)

Constantin CĂLIN

Au trecut mai bine de 48 de ore de la susținerea tezei și n-am notat nimic despre „eveniment”. Mi-i clar și totuși greu de rezumat: prea multe detalii, o întreagă rețea. Deși m-am ocupat numai de chestiunile de protocol (nu și de cele administrative), ele m-au deconcertat. O parte dintre universitari sînt de o susceptibilitate exagerată. în plus, nu mai eram în curent cu certurile lor, dese și neașteptate. Stînd de vorbă cu unii, am riscat ostilitatea altora. Am remarcat cu surprindere că inși pe care îi consideram amici nu se salută. Se evită ca popa cu dracul, dacă nu cumva și mai rău. Iașul literar e, de cînd îl știu, derutant; cel universitar parcă și mai și. Ca să nu gafez, aș fi avut nevoie de multe informații și de tact. Am fost atenționat: dacă vine A, nu vine B, și așa mai departe; deci să optez. Din punctul acesta de vedere, Bacăul e liniștit și previzibil: sînt mai puțini cei cu personalitate și, prin urmare, mai puține idei divergente. Acestea încap sub cinci-șase pălării și baticuri. Dacă ar fi fost numai după mine, nu mi-aș fi bătut capul cu atare probleme, dar a fost și sfatul celor care țin la rigorile și standardele unor asemenea ceremonii.
în autoprezentare, am spus, chiar în prima frază, că doctoratul e o afacere de tinerețe, cînd entuziasmul depășește scrupulele. Atunci, lucrînd în presă, nu l-am considerat necesar. Sînt numeroși doctori cu teze de trei parale (pentru care și cuvîntul „improvizate” ar fi pretențios), invizibile editorial, sau tipărite, dar fără ecouri. Autorii au obținut cu ele titluri peste titluri și grade peste grade. Superstiția doctoratului funcționa. Mănîncă, fără rușine, de o viață, cozonaci! N-am putut să fiu la fel cu ei. întîrziind, am ajuns plin de îndoieli, chinuit de precizia detaliilor, de limitele oricărui efort de desăvîrșire. întors acasă, aș adăuga – lucru pe care nu era cazul să-l dezvălui – că un asemenea examen îți cam umflă emoțiile. Povestea lor și a unor senzații e tot ce am acum mai viu în minte. Inevitabil (am constatat), în ciuda moralului bun, fiziologia mă trădează. Dușmanul meu e stomacul. Deși n-am mîncat decît nițel cașcaval și n-am băut decît un pahar de Chardonay, toată noaptea de dinainte m-am simțit de parcă înghițisem o bulă de foc, dureroasă. Și ce noapte! De teama zgomotelor de la hotel, am decis să dorm la N. Imposibil. întîi, pentru că am stat la povești pînă hăt tîrziu, apoi pentru că, în momentele în care ațipeam, o excitație ciudată nu mă lăsa, reaprindea motorul gîndurilor și cinema-ul unor imagini abracadabrante. Mai mult de atît, s-a întîmplat un incident stupid, de care azi îmi vine să rîd: spre ziuă, cînd moleșit, cu articulațiile lipsite de vlagă eram, în fine, convins că mă voi liniști, deodată la ușa mea au prins a se stuchi mîțele gazdei. Am sărit din pat ca la cutremur. Adio, odihnă! Dimineața, ca să pot rezista, m-am îndopat cu medicamente: vitamine, calciu, zinc și… furazolidon, căci toaletele Universității erau închise pentru reparații! Degeaba, nu mi-a revenit nici vlaga, nici verva. Aveam maxilarele încleiate, gura amară, uscată. Simțeam un soi de „ennui” fatal. în starea asta de slăbiciune și relaxare nepotrivită, aplecat pe foi, cu o mină, probabil, lividă, mi-am prezentat, ca prin aburi, înstrăinat de ea, lucrarea. Referatele au curs, la unison, aprobator, elogios, cu una sau două mici rezerve fiecare (aș zice obligatorii), formulate în filigran; fățișă numai cea a profesorului Rotaru, legată de capitolul „Tropisme”. Elegant, decanul a declarat că a avut impresia de a fi asistat la un simpozion, nu la un examen. Distincția acordată de comisie („magna cum laude”) m-a înviorat un pic, m-a scos din toropeala în care căzusem (de oboseală și nesomn) așteptînd-o. Cuvîntul meu final a fost scurt, fără artificii retorice, moderat. Am mers apoi, după obiceiul pămîntului, la Casa Universitarilor…

Sînt, oare, un învechit? Deși nu-mi lipsește bunăvoința, nu mă atrage deloc „filozofia” și nu mă amuză „umorul” unor artiști plastici puși pe „experimente”. Am intrat în Galeria „Alfa” să le văd „instalațiile” și „obiectele”. Iată unul dintre acestea: o ușă veche, vopsită în alb și albastru, cu găuri și crăpături umplute cu paie, și cu niște înscrisuri în română și engleză: „Originea acestei uși rămîne învăluită în negura vremii”, respectiv, „Please, don’t disturb me! Thank you!”. Lîngă ușă, două măturoaie (vopsite și acestea), pe post de coloane sau de copaci înzăpeziți. E ceva incitant și subtil aci? Iau măturoaiele, – dispare „decorul”. Șterg înscrisurile de pe ușă, – ușa devine (ceea ce, de fapt, e) un deșeu. Mă întreb: va fi zîmbit cineva la cele două fraze cu rol de poante, una vizînd platitudinea de tip didactic, cealaltă gestul snob? Pictorul care a construit aceste „obiecte” a avut nu de mult o „personală” axată pe motivul „peștelui”, – interesantă. Acolo mi s-a părut că gîndește. putut să fiu la fel cu ei. întîrziind, am a

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!