Varietăți critice

Lozinci capitaliste

Constantin CĂLIN

O dezbatere despre poezie, într-un liceu, azi, e un eveniment. în primul rînd prin raritate. Cine să o susțină? Și pe cine interesează? Deși numai o cincime din elevii lor mai citesc versuri, profesorii de la Liceul „Mihai Eminescu” au organizat, recent, una. Am asistat la desfășurarea ei, abținîndu-mă cu greu să respect regula de a nu interveni pînă ce nu se termină. „Negatorii” aveau mai mult aplomb decît „afirmatorii”, lucru care flata prejudecata majorității celor din sală că „poezia e o metodă (!) învechită de exprimare a sentimentelor”, deci aparține trecutului, istoriei, nu prezentului. Aci s-ar fi potrivit întrebarea moromețiană: „Pe ce te bazezi?”. Cînd zic „sentimente”, elevii înțeleg cel mai ades „iubirea”, „dragostea”, iar regimul acesteia, cică, a devenit urgent: „Te-am văzut, / Mi-ai plăcut, / Ce rămîne de făcut?”. Nu mai e timp de lirism oftat și de retorică. Poemul a fost înlocuit cu „sms”-ul; la fel scrisoarea. Eu nu pot să cred, însă, că aceste reflexe sînt generale, că pentru toți durata așteptării s-a redus, că nu mai există ezitări, scrupule, neînțelegeri, că absența nu mai doare, că a dispărut nevoia de delicatețe și de tandrețe. Trăim în societate, nu în haite. într-un „sms” se poate exprima un singur impuls psihic, nu un evantai de stări. Cu el „agăți” plevușca, nu cucerești inima celor ce au un dram de respect de sine – fie fete, fie băieți.
Pentru „negatorii” de la liceul amintit, o dovadă a inutilității poeziei ar constitui-o faptul că ea ocupă un loc foarte redus în programele de televiziune. „Televiziunea oferă ceea ce oamenii doresc”. Pare logic, dar nu se întîmplă așa: televiziunea oferă destulă camelotă, mai pe românește spus – marfă proastă. De altminteri, unii critici au comparat-o cu o „hazna”, alții au numit-o „fascistă” sau au poreclit-o „tembeliziune”. Adevărul e că, alături de producții, indiscutabil, inteligente, se strecoară numeroase altele care nu respectă deloc inteligența. „Meniurile” sînt înșelătoare, „bune” pentru „consumatorii” lipsiți de gust, neprotejați de nici o instituție educativă. Argumentul referitor la locul insignifiant ocupat de poezie în programele de televiziune e fals și dintr-un alt motiv. Ca și rugăciunea, poezia e făcută pentru a fi citită în intimitate și numai rareori „în gura mare”. Modul ei de folosire diferă de al altor genuri: ea nu-i reportaj, scheci sau publicitate. La televiziune, poezia își alterează natura, apare pleonastică, încărcată de gesturi și imagini redundante.
La un moment dat, liderul echipei de „negatori” a enunțat apodictic: „Omul secolului XXI este capitalist. Fapte, nu vorbe!”. Adică, pe înțelesul celor din secolul XX: n-avem vreme să scriem sau să citim versuri, deoarece trebuie musai să ne îmbogățim! Poezia e – se știe – sărăcie. Spre stupoarea mea, autorul afirmației părea convins de ceea ce-a spus. Pentru el, copil al veacului, chestia cu obligativitatea de a fi capitalist era mai mult decît o frază dintr-un rol ocazional: era o deviză, un slogan, o lozincă. L-am luat cu binișorul, întrebîndu-l dacă părinții săi și cei ai colegilor sînt „capitaliști”. Desigur că nu – am răspuns tot eu -, pentru că dacă ar fi, atunci el și alții din sală n-ar învăța la Bacău, ci aiurea, în școli considerate „de elită”, costisitoare. Și, apropo de „sentimente”, nu-l revoltă (ar cam trebui!) clivajul enorm dintre bogați și săraci, despre care fără îndoială a auzit, și nu-l îngrijorează perspectivele pesimiste asupra locurilor de muncă pentru promoția sa și a celor vecine? „Capitalistule precoce – îmi venea să-l mustru – cum și unde ai să-ți demonstrezi <>, de care faci acum caz?”. Oricum, capitalismul nu e atît de atroce cu poezia, cum și-l imaginează: partea de lume în care el a funcționat continuu în ultima sută de ani nu a fost și nu este lipsită de poeți. Ba unii, ca de exemplu T.S. Eliot, au lucrat chiar în bănci. Cît despre „Fapte, nu vorbe!”, această maximă de Lazare Hoche se potrivește într-o discuție despre politicieni, nu într-una despre poezie. Invocarea ei ca pretext pentru refuzul acesteia îmi sugerează, în replică, să întreb: ce „fapte” faci, tinere, cînd nu citești poezii? E vreunul din ele esențial? Dar, întrucît presupune elaborare, muncă multă, poezia nu e un „fapt”? Și nu îndeamnă la „fapte”: la îmbunătățiri morale, la solidaritate, la generozitate, la loialitate, la devotament, la libertate, la eroism etc.? Un amănunt pitoresc: cînd respingea poezia în numele „faptelor”, tînărului (elev fruntaș în clasa sa) pătruns de ideea că „omul secolului XXI este capitalist” îi sticleau ochii. Se și vedea, probabil, pe comoară. Va fi, mi-am zis zîmbind, un dur, aprig la cîștig. Pentru el (ca și pentru toți cei obsedați de fantoma capitalismului), „Fapte, nu vorbe!” se traduce exclusiv prin „Time is money”: „faptele” sînt activitățile care aduc bani, iar „vorbele” înseamnă ceva superfluu, derizoriu. Ăștia, vai, mîine-poimîine (dare-ar Domnul să mă înșel!), nu vor spune nici „Bună ziua!”, dacă nu le „iese” ceva!
M-am întors acasă cu un gust amar. încă o dată mi s-a confirmat că multe lucruri sînt așezate strîmb în mintea „celor ce vin”. Diferită fundamental de a noastră, profesorii în vîrstă, axiologia lor nu mai e centrată pe valorile umaniste, culturale, spirituale. Foamea de bani, de bunuri materiale, de „avere” îi chinuie de mici. în ultimă analiză, refuzul poeziei, al „vorbelor” e refuzul educației, al „idealului”. Lozincile capitaliste îmi par chiar mai rele decît cele proletcultiste. ulă camelotă, mai pe românește spus – marfă proastă. De altminteri, unii cri

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!