Varietăți critice

Unde ni sînt luptătorii?

Constantin CĂLIN

Răsfoind cîteva dicționare, am fost frapat de numărul mare de critici și istorici literari prezenți în paginile lor. S-ar părea că profesiunile acestea nu merg decît pereche. Cine o are pe una, i se atribuie automat și cealaltă. Și încă de la vîrsta primei tinereți. Vorba că un critic e pe deplin format abia pe la 40 de ani fie a fost uitată, fie că nu mai este valabilă. Uneori, junele care n-a semnat încă o duzină de recenzii se recomandă/sau e recomandat astfel: „critic și istoric litrerar”. S-a ajuns – se pare – la situația că nimeni nu mai e stagiar (ucenic, calfă) în aceste două domenii. Fiecare, dacă are revistă sau ziar, pornește la drum cu ambele calificări și cu statutul de maestru. Consecințele se văd în factura comentariilor, ceva de genul „nici-nici”: reportaj și eseistică, mai curînd decît critică și istorie literară! Lucruri agreabile la lectură, dar inconsistente, ușurele. Publicistică fără simț axiologic, făcută pentru a flata sau pentru a contraria, impresionism fără suport documentar. Un editor, un autor de studii și de monografii, rareori ar putea profita de pe urma lor.
Neîndoielnic, numărul mare de critici și istorici literari e semnul unei inflații. în loc să le consolideze prestigiul, faptul acesta li-l diminuează. Nu uit următoarea mărturisire a lui Șerban Cioculescu: „Ei bine, autoritatea noastră (a criticilor – n.m.) era mai mare între cele două războaie, fiindcă eram foarte puțini. Lumea spunea: ce-o să zică Pompiliu Constantinescu? Alții: ce-o să zică Perpessicius? Ce-o să zică Șerban Cioculescu? ș.a.m.d”. Respectiv Mihail Sebastian și Octav Șuluțiu, cronicari foarte activi. Desigur, și azi poți întreba: „Ce-o să zică Gheorghe Gricurcu? Ce-o să zică Constantin Stănescu? Ce-o să zică Florin Mihăilescu? Ce-o să zică Dan Mănucă? Ce-o să zică Dan C. Mihăilescu? Ce-o să zică Ion Simuț? Ce-o să zică Daniel-Cristea Enache?” însă așteptarea nu mai e atît de înfrigurată ca în epoca lui Cioculescu. Poți apela și la o a doua listă: Mircea Popa, Constantin Cubleșan, Theodor Codreanu, Cornel Ungureanu, Constantin Trandafir, Irina Petraș, Nicoleta Sălcudeanu, Al. Cistelecan, Adrian Dinu Rachieru, Cristian Livescu, Nicolae Oprea, Constantin Coroiu, Mircea A. Diaconu, Vasile Spiridon, Mircea Dinutz, Ionel Savitescu ș.a.m.d. Nu zice nici unul din aceștia nimic, se găsesc, cu zecile, alții de rezervă, volintiri, cu „dr.” în fața numelui sau fără. Cîțiva sînt stimabili, chiar egali în însușiri cu unii de mai sus, cei mai mulți însă sînt inoportuni, posesori de cîntare incorectă. Existența lor reprezintă una din cauzele pentru care autoritatea criticii s-a disipat și a diminuat. O socoteală sumară îmi spune că, la cele aproape o sută de reviste literare și culturale, luați împreună, aceștia sînt cîteva legiuni. Pentru că oficiul lor li-i mai accesibil, autorii apelează cel mai adesea la el: nu prea le pasă că primesc mențiuni și coronițe din mîini neexperimentate, slabe ori dubioase.
O diferență mare separă, de asemenea, felul în care se discuta odinioară și cel în care se discută azi despre literatură. Tot mai „estetică”, critica nu se mai preocupă de lucrurile exterioare „operelor”. Reflecția asupra problemelor sociale, morale, culturale ocupă un loc din ce în ce mai mic în spațiul comentariilor. Oricît ai căuta, nu mai întîlnești, din păcate, în critica actuală, accente grave, similare (ca să dau un singur exemplu) cu cele din critica lui Ibrăileanu. Iată numai două fraze din articolul său (o „cronică literară”) „Țăranul în literarura română”: „Și ce direcție oare va lua, de aci încolo, literatura românească? Dar, îmi vine o altă întrebare, dacă e o alta: durerile din acest moment ale poporului român sînt ale facerii, sau ale morții?” Criticul contemporan a băgat capul în
„text” și nu mai vede viața din jurul său. La rîndul lui, cititorul (în afară de cel direct interesat) nu-i mai așteaptă cuvîntul cu emoția și interesul de altădată, nici nu-l urmează.
Autoritatea criticii a devenit difuză și din lipsa judecăților de valoare ferme. De obicei, în aproape toate demersurile, „da”-urile sînt ceva mai clare, în schimb „nu”-urile sînt moi, discrete, abia perceptibile: excepție făcea, acum trei-patru ani, Alex Ștefănescu, într-un colț al „Ziarului de duminică”. Dar îndată ce și-a atins „norma”, s-a oprit. Negația nu rentează! Marcat adesea de teama de a nu greși, prudent, criticul de azi nu se mai încumetă să dea sentințe. Trage de elasticul aproximațiilor. Relativizează la maximum și ocolește ceea ce ar trebui respins. Pare că vrea să se pună bine și cu prezentul și cu posteritatea. Pe de o parte, toleranța sa e rezultatul unui calcul; pe de altă parte, e simptomul slăbirii convingerilor sale. în comparație cu predecesorii săi, a cîștigat în rafinament, dar a pierdut în vitalitate. De aceea nu-i deloc exagerat să întrebi: unde ni sînt luptătorii? Din toți cei citați, numai cinci au reflexe certe de combatanți: Grigurcu, Stănescu, Codreanu, Dan C. Mihăilescu, Cistelecan. Ceilalți strălucesc fie prin hărnicie, fie prin știință, fie prin subtilitate. Sau chiar prin toate trei. „Alexandrinii” sînt oricum majoritari. Cît despre volintiri și ocazionali, aceștia nu poartă niciodată armele polemicii, ci numai busuioc și aghiasmă. Dar fac mai mult rău decît bine: înmulțesc echivocurile, sporesc confuzia. Amabilitatea în exces favorizează maculatura.

PS: Dacă în articol nu apar numele lui Eugen Simion și Nicolae Manolescu, sau ale altora cunoscuți ca reprezentanți de primă mînă ai domeniului, e pentru că ei nu mai au decît vagi legături cu critica actualității literare, îndeosebi cu cea „de întîmpinare”.an Mănucă? Ce-o să zică Dan C. Mihăilescu? Ce-o să zică Ion Simuț? Ce-o să z

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!