Varietăți critice

Despre credință și slujire

Constantin CĂLIN

Dacă adevăratul ateism e dramatic, așa cum susținea recent un autor italian (vezi „Națiunea” din 1-7 martie 2006), credința e și mai dramatică. Credinciosul e ca un copac asaltat de dăunători și zgîlțîit de vînturi. Verticalitatea lui e mereu amenințată. Trebuie să reziste teoriilor perverse, interpretărilor tendențioase, sfidărilor, ispitelor. Să-și aleagă cu grijă atît lecturile, cît și interlocutorii. Să refuze îndemnurile libertine. Să se țină departe de imaginile obscene, de vorbele licențioase, de gesturile impudice, de sunetele și mirosurile ademenitoare. Să nu se expună provocărilor, ambiguităților, echivocurilor. Să-și domine emoțiile, excitațiile, tentațiile. Să-și înăbușe amintirile care l-ar putea tulbura. în fine, să trăiască printre oameni, dar să nu se lase contaminat de nici una dintre maladiile spiritului lor. Să străbată senin mizeriile lumii fără a se gîndi la ele, ci la realități ideale și răsplăți virtuale.

Ideal e să poți vorbi oricui despre credință fără să-ți roșească obrazul (Ps. 118, 46). Adică s-o faci cu conștiința curată, cu „buze neprefăcute” (Ps. 15, 1), fără pic de ipocrizie. Nimeni din cei ce te cunosc să nu se îndoiască de vorbele tale. Iar ele să corespundă integral cu gîndurile și cu faptele tale. Orice spui să fie în limitele adevărului și să poată fi ilustrat cu viața ta. Să fii convingător, nu retoric. Conștient de greșelile intenționate, clare în orizontul rațiunii, să tremuri pentru „greșelile făcute din neștiință”, ascunse minții (Ps. 18, 12). Pe scurt, să le spui oamenilor numai ceea ce a-i putea să-I spui deschis lui Dumnezeu.

Forma cea mai „dulce”, mai înțeleaptă (dar și cea mai rară) a credinței e credința ca vocație. Nici ea nu-i ferită de îndoieli și neliniști, cu toate astea e mai sigură de sine decît cea bazată exlusiv pe voință: „Am mai multă pricepere – spune tînărul autor al celui mai lung psalm – decît toți învățătorii mei, căci mărturiile Tale sînt cugetarea mea adîncă./ ânțeleg mai mult decît cei bătrîni, căci am păzit îndrumările Tale”. (Ps. 118, 99-100). E asemenea talentului intrat de la început pe calea optimă. Nu-i ceva ce trebuie să dobîndești, ci doar să întreții.

De ce refuză Iisus să stea de vorbă (Matei 123, 46 – 50) cu mama și cu frații lui? Pentru că, dacă ar face-o, aceasta ar însemna o întoarcere la condiția Sa de dinaintea începerii misiunii. Or, odată începută, aceasta îl obligă la o altă atitudine: acum e radical diferit, mai puțin omenesc. Pregnantă a devenit partea divină a structurii Sale. Legăturii cu familia (abia schițată în Evanghelie) i s-a substituit, încă de la botez, legătura cu cerul. Iisus nu mai e fiul tîmplarului Iosif, ci Fiul lui Dumnezeu. Proorocii, apostolii (și El e mai mult decît aceștia) nu au familii! „Lecția”celor cinci versete s-ar cuveni să stea permanent în fața tuturor celor ce ajung conducători: în principiu, indiferent de rang, un conducător nu are familie. Familia sa e cetatea, provincia, țara. Din păcate, nu se întîmplă așa, și nu de azi – de ieri, ci încă dinaintea secularizării puterii. Conducătorii lumii moderne nu-și mai gîndesc funcțiile în termeni de misiune sacră. Legăturile cu familiile de origine și cu cele aliate politic sau prin „cumetrie” le înmulțesc slăbiciunile și-i determină la compromisuri. Ei sînt primii care încalcă învățătura de a nu se preocupa de ziua de mîine (Matei 6, 34) și acumulează averi pentru cîteva generații. Ideea de „ministerium”, respectiv de slujire, a fost abandonată. în numeroase cazuri, „ministerium”-ul se exercită aproape exclusiv în interesul familiilor. Faptul are consecințe negative dintre cele mai grave. Una dintre ele (adesea ignorată) e că, asigurate de un viitor comod, familiile (inclusiv cele ale regilor deveniți burghezi) slăbesc atît biologic, cît și intelectual; degenerează! Nu mai au capacitatea să se concentreze pe nici o problemă majoră: politică, economică, socială, culturală etc. Epuizați fără o cauză evidentă, descendenții sînt, nu o dată, ori aschimodii, ori tîmpiți. Orice, dar nu la înălțimea genitorilor lor.

Iisus se comportă ca Dumnezeu și ca „om deplin”. „Om deplin” înseamnă „om adevărat” (demn, liber, responsabil) și „om al adevărului”. De-a lungul secolelor, însă, modelul său a fost, în această latură, falsificat de preoți, care au impus ca notă esențială a comportamentului uman umilința. Or, în umilință omul nu se mai simte „o făptură așa de minunată” (Ps. 138, 14), „cu puțin mai prejos decît îngerii” (Ps. 8, 5). Umilința e antinaturală; inevitabil, alături de de ea își face loc ipocrizia. Deși nu-i ușor de îndeplinit, altceva ar fi, totuși, ca normă comportamentală, moderația. Te cenzurezi singur, fără frustrări, păstrînd în același timp sentimentul de „om deplin”.

P.S.: O mînă – bănuiesc – binevoitoare îmi schimbă mereu, din inerție, pe „revela” cu „releva”. însă cele două verbe nu se pot substitui unul altuia. Primul înseamnă „a (se) dezvălui, a (se) descoperi), al doilea – „a evidenția, a remarca, a sublinia”. Sînt cititori care, desigur, știu aceasta, și care fie că mustăcesc (greșelile mai și amuză), fie că „înjură”; mă „înjură”! în limitele adevărului și să poată fi ilustrat cu viața ta. Să

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!