Varietăți critice

Poezie cu gust de filologie

Constantin CĂLIN

Domnul Adrian Voica este un distins universitar ieșean. Mai precis: un specialist în versificație, un metrician. în țară sînt mai puțini decît degetele unei mîini. Ei citesc versurile dezghiocîndu-le cu privirea în silabe; urmăresc construcțiile prozodice, schemele ritmice și rimice; stabilesc cu exactitate unde fuzionează troheii și iambii în coriambi și unde nu; evidențiază frumusețea unor amfimacri; sînt numai ochi și urechi la accente; diferențiază „apostroful strîns” de „apostroful larg” etc., adică se pricep la lucruri peste care cam toată lumea (de la autori la comentatori) trece repede, fie din grabă, fie – cel mai adesea – din neștiință. Pe scurt spus, cunosc în amănunțime atelierele unor scriitori: nu ale oricărora, ci numai ale celor cu adevărat mari (Eminescu, Macedonski, Bacovia etc.), căci doar aceștia se pretează la atare cercetări.
Ce se întîmplă cînd un asemenea specialist este el însuși poet? El își pune voluntar în față niște reguli mai curînd constrîngătoare decît stimulatoare, aidoma pictorului deprins cu nuanțele și a compozitorului obișnuit cu eufoniile. âși îngrădește libertatea și se face sclavul perfecționismului; se obligă să fie artist pînă în vîrful degetelor, mai mult – virtuoz.
D-l Adrian Voica este un astfel de poet. Cred că a avut de la început cultul formei, lucru care corespundea atît cu educația, cît și cu temperamentul său. Leg această afirmație de amintirea figurii sale, care mi-i cunoscută încă din studenție: un tînăr meditativ, consumat în studiu, palid, fin, îngrijit, politicos, vivace în grup restrîns, dar cel mai adesea discret, rezervat, solitar. Nu l-am mai întîlnit de un lung șir de ani, dar îi păstrez vechiul respect. Neîndoielnic, e dintre cei cărora vîrsta nu le schimbă nici alura, nici fizionomia, nici ținuta, nici caracterul.
Ultimul său volum, o „antologie de autor”, se intitulează „Poezii cu aripi” (Ed. Cugetarea, 2005), și chiar e montat tipografic astfel încît să corespundă titlului. Ce a „antologat”? „DavinciAna”, „Distihuri” și „Hanul cuvintelor”, ceea ce înseamnă jumătate din cărțile sale de versuri. E în ele multă frumusețe, dar de un tip care azi nu e băgat în seamă. Nu mai există interes pentru „crezurile poetice” ori pentru „muzica desăvîrșirii”. „Bijuteriile lirice” de forme impecabile sînt la fel de puțin remarcate ca și fetele cuminți. „DavinciAna” (4, 7, 11, 15, 26 etc.) ar fi meritat aplauze de admirație. Nu i s-au acordat. Motivul? A apărut într-un timp nepotrivit (prima ediție în 1983), cînd succesul de public și de critică se obținea cu poeme politice în răspăr, esopice, nu cu poeme despre suferința inclusă în arta mare, meșteșugită la maximum, poeme profunde, transparente, senine. Cu douăzeci de ani mai devreme acest volum ar fi avut lectori entuziaști în Perpessicius ori Tudor Vianu. întîrziind, el s-a plasat în afara principalelor tendințe ale momentului. Ca să rețină atenția, autorul ar fi trebuit să aibă o reputație mult mai solidă decît cea pe care o avea atunci. Nedreptatea nu l-a determinat totuși să-și schimbe maniera. N-a căutat publicitatea cu orice preț, deci pentru el poezia n-a reprezentat niciodată un simplu „violon d’Ingres”. A șlefuit în continuare distihuri ce surprind prin asocieri paradoxale sau excelează prin delicatețe. Unul e cel din „Epilog”: „Privește cerul: uneori, o stea/ âși reazemă lumina de iubirea mea”.
Lucrat cu ardoare, volumul „Hanul cuvintelor” (ediția I, 1999) e o reconstituire pe bază de dicționar a unui univers descris din interior de Anton Pann și evocat mai tîrziu de Ion Luca Caragiale, de fiul său Mateiu, de Ion Barbu și de alții, pînă la „opzecistul” Mircea Cărtărescu: lucruri, oameni, obiceiuri, savori, miresme, reverii, fantasme, mitologii. O călătorie într-o lume pestriță, pornită de pe un „tărîm de ispisoc”. Reconstituirea are un sens: de la „hramuri de culori” spre „întrebări fundamentale”, legate de spiritualitatea noastră. Modul în care ea se face constituie încă o dovadă a sobrietății cae-l definește pe poet. El știe, de pildă, că cititorul „vrea piper, îi place sarea”, dar nu cedează ispitei de a fi pitoresc dincolo de necesitățile ideii pe care o are de ilustrat. Alcătuirea sa e densă: pe o tramă scurtă sînt țesute scene multiple, variate, cu figuri, aluzii și citate care invită la rememorări de opere literare și folclorice. De un haz intermitent, drumul pînă la „han” și de-acolo mai departe ia, nu o dată, și aspectul unei lupte cu melancolia, alimentată de sentimentul caducității. Urmînd „povestea”, metricianul trece cu grație de la un ritm la altul: aci e expozitiv, aci e iute, aci e detașat, aci e dramatic și lasă să țîșnească durerea, ca în această tînguire de la sfîrșitul capitolului 9: „Unde ești? – cînd ne desparte/ Geamătul iubirii moarte; / Unde sînt? – cînd mă lovesc/ De un gînd împărătesc…/ Veneție, Veneție, Vineție, sîngerie,/ Ia-mă-ntreg și dă-mă ție,/ Rob ce-a vrut și vrea să știe!”. Rob al cunoașterii.
în ciuda calităților evidente, plastice și sonore, nici „Hanul cuvintelor” n-a beneficiat de o primire adecvată, largă. Reacții favorabile, bune, au avut doar cîțiva critici cu răbdare de filologi și hermeneuți. Una din explicații ar putea să fie atracția mai slabă acum față de „balcanism” sau – de ce nu? – cunoașterea insuficientă a lexicului, fără de care nu pot fi apreciate corect nici atitudinile, nici izbînzile artistice ale autorului. Trebuie să fi trecut de mai multe ori prin literatura primei jumătăți a secolului al XIX-lea, ca să te bucuri (adică să cunoști și să recunoști) de o prezentare ca aceasta: „Iar în sus și-n jos – o mare/ De culori întrebătoare./ Simigii,/ Bragagii,/ Salepgii,/ Șerbetari,/ Alunari/ Cari de mai cari…? Cinstite obraze/ Trecînd printre loaze…/ Ruptași,/ Clăcași,/ Sudiți,/ Doi boieri divaniți/ Cu haine muiate în fir,/ Cusute la Hristu Arghir…/ Alți trecători vremelnici:/ Scutelnici,/ Zapcii,/ Calemgii,/ Tîrgoveți/ Tare isteți,/ Arnăuți/ Mohorîți și tăcuți,/ Condicari/ Cu vise mari,/ Arabagii/ Căutînd mușterii,/ Faliți/ Cu obrajii scofîlciți,/ Neguțători,/ Bănuitori, cercetători,/ Ispravnici -/ Doamne, ce pașnici!” în fiecare caracterizare e un zîmbet al omului de carte cu imaginația personajelor din epocă: statut social, ocupații, psihologii.plauze de admirație. Nu i s-au acordat. Motivul? A apărut în

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!