Varietăți critice

O construcție terminată

Constantin CĂLIN

Dacă pînă acum s-au scris puține cronici despre „Paranoima” (Ed. Crigarux, Piatra Neamț, 2005), volum de versuri al d-lui Emil Nicolae, faptul se explică nu numai prin timpul scurt de la apariție (abia patru luni), ci și prin factura lui neobișnuită. El constituie „ultima parte a trilogiei care mai cuprinde «Omul de hîrtie» (1999) și «Mortul perfect» (2002)”. Vrem-nu vrem să recunoaștem, nu prea sîntem deprinși cu ideea de „proiect” în poezie, nici cu cea de „construcție”. Credem că poeții scriu fără plan, „cînd le vine” (inspirația) și că volumele se alcătuiesc în mod aleatoriu, prin combinații sugerate pe moment. Fiind și un teoretician (reamintesc eseul său din 1997, „Femeia și femela”), d-l Emil Nicolae gîndește altfel lucrurile acestea. El e apt să privească telescopic și să ia distanță față de sine, în timp ce textul își urmează
implacabil căile proprii. „Trilogia” sa e o ilustrare a noțiunii de „lirism obiectiv”, capabil de autogenerare, complex, tendențios. Autorul se rezumă la rolul de „scrib”, pentru ca în evidență să iasă „personajul” său, care, bineînțeles, îi seamănă foarte mult.
începută abrupt, ca un „thriller”, „trilogia” e un mozaic de amintiri, reflecții, impresii, emoții, legate de om, de literatură, de peisaj etc. Nu lipsește nici aspectul de călătorie inițiatică, de verificare și aprofundare a unor convingeri, iar finalmente de atingere a „paranoimelor”. Confesiunea se îmbină cu descrierea și amîndouă cu eseul. „Discursul” e o interfață a realității exterioare cu cea interioară -, fiziologică și psihică. Ici pregnant, aproape epigramatic, colea plutind în divagații și ambiguități. Un amplu „fragmentarium”, această „trilogie” nu poate fi rezumată, ci doar examinată, ca o construcție pe etape, sau ca un corp în dezvoltare. Ce se vede? întîi, existența unor diferențe de problematică și de structură între părțile ei componente, dar, totodată, o egală fidelitate față de fluxurile și provocările memoriei. în ansamblu, textul are un puls bun și o respirație sănătoasă. Deși cele mai multe dintre poeme sînt statice, efectul e de contiguitate și de mișcare. Un invizibil „a suivre” împinge curiozitatea să pășească înainte. De ce? Pentru că totul are un aer secret și pare o revelare în trepte. „Detaliile”, incidentele, de la care se pornește adesea, duc către chestiuni grave sau deșteaptă conexiuni surprinzătoare: „atunci ai înțeles de unde vor apărea macii în mijlocul lanului de secară/ din genunchii răniți ai verii/ (o vară neapărat bucălată ca-n Vivaldi)”. Și: „Cerul te ademenește mai ales noaptea/ cînd steaua polară clipește sub pîntecul lui ca un clitoris excitat”. Și: „să explorezi libidoul unei vocale/ să cauți valorile sentimentale dintr-o consoană”. în plus, pentru „degustători”, sînt imagini expresioniste puternice („uneori se privea intens în oglindă pînă apăreau broboane roșii la suprafața ei/ și atunci simțea adevărul”), formulări concluzive demne de memorat („și în general ești convins că nici unui poet nu i-au plăcut marile orașe”), chiar dacă o asemenea afirmație comportă discuții, citate (latine, franceze, engleze) distribuite inteligent, contrapunctic, ca enigme ori, mai rar, ca ironii. Combinație subtilă de imagini, inserții autobiografice, sentimente morale și estetice, informații culturale, judecăți politice și istorice etc., urzeala textului te ține lîngă ea aidoma unui film uitat și redescoperit: „Cîndva îți plăceau trotuarele drepte fără smocuri de iarbă/ țîșnite haotic de sub borduri sau chiar în mijloc/ prin crăpăturile provocate de scurgerea ploii/ din acest motiv preferai să contempli strada reflectată-n vitrine/ astfel contradicțiile dispăreau și armonia stăpînea toate regnurile/ autobuzul se strecura ușor printre flacoanele de parfum/ domnul cel gras nu mai îndrăznea să îndoaie coperțile cărții/ doamna cea slabă își făcea cumpărăturile fără să răvășească legăturile de zarzavaturi/ iar maidanezul se apropia numai cît să încapă și el în rama fotografiei de nuntă/ între imagini domnea o liniște perfectă ca pe linia frontului/ totdeauna însă întîrziai mai mult în fața vitrinelor goale/ căutai îndelung pînă găseai una și te opreai/ știind că ea te va întîlni acolo că va veni din spate și că-i vei zări silueta/ imediat pe același geam alături de a ta/ se întîmpla mereu la alte ore/ nu exista o regulă strictă/ trebuind să respecți un singur lucru – interdicția de a întoarce privirea/ (iată cum un detaliu din opera major funcționează la fel și în opera minor)”. Stăpîn deplin pe tehnologia scrisului, d-l Emil Nicolae cucerește prin calmul rostirii. Totul e elaborat atent, pînă în detalii, nuanțat, adaptat la regulile economiei lexicale, fără afectare și fără efort. Călcătura frazelor e sigură și definitivă. Aparent liber, textul se încadrează unei geometrii prestabilite. Voința de artă e egală voinței de a comunica.
Un om superior pentru provincie (superior prin multitudinea talentelor și prin comprehensiune), d-l Emil Nicolae construiește împotriva scepticismului său funciar și teoretic. Ba antrenează și pe alții în acțiunile (poate că ar trebui să zic experimentele) sale. Unul dintre ei e graficianul Dinu Huminiuc, ale cărui „replici” și „interpretări”, desenate cu o peniță subțire, dezinvoltă, ispitită de fabulos și desfășurate cinetic, adaugă fiecăruia dintre cele trei volume valoarea de obiect plastic, estetic. De la cuplul Nichita Stănescu – Sorin Dumitrescu nu cunosc un alt exemplu de sinergie artistică similar cu acesta.
în fine, ultimul lucru pe care vreau să-l remarc e acela că „trilogia” l-a schimbat pe „scrib”. Prima parte, „Omul de hîrtie”, lansa o săgeată: „Odată și-odată cineva trebuia să-și asume riscul acesta/ adică să spună că omul e un proiect eșuat/ deasupra pămîntului aerului apei și focului”. A spune nu e tot una însă cu a-ți însuși concluziile. Săgeata a zburat în zig-zag și finalul îmi arată că a căzut alături de țintă. Această abatere echivalează cu o convertire. Morala ei e că, în ciuda tuturor decepțiilor și grețurilor existențiale, trebuie să-ți asumi condiția și să continui: „și după ce ai aflat că armonia sunetelor din viața fetală/ e distrusă de zgomotul vieții exterioare/ închizi ochii ca să rămîi singur/ pentru cele patru zile în care ai voie să scrii/ îți amintești că litera contează/ înaintea cuvîntului și că/ vinovăția nu este ereditară/ în timp ce condiția de victimă este/ și te apuci de scris cu ochii închiși/ în ciuda faptului că rîndurile se așează pieziș”. Ce va urma?at”. Și: „să explorezi libidoul unei vocale/ să cauți valorile sentimentale dintr-o consoană”. în plus, pentru „degustăto

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!