Varietăți critice

Cinstea în fața morții

Constantin CĂLIN

E ciudat cît de mulți prieteni are un om mort și cît de mulți dușmani are un om viu. Același! Viul inspiră o aproape irepresibilă pornire de a fi contestat. A-i aplica o etichetă minimalizatoare, o poreclă, a-l „rade”, a-l „desființa”, a-l „nimici” e o plăcere. Sînt zeci de motive să-l detești sau să-l ignori. Și iată că într-o zi îi vine sorocul să moară. Moartea îl transfigurează: considerat a fi pînă atunci „un oarecare”, devine dintr-o dată „cineva”,”important”, „mare”. Cadavrul său e îmbălsămat cu elogii care mai de care mai neverosimile. Acestea sînt unul din materialele la care nu se face deloc economie. „Trecut în eternitate”, „dispărutul” e împodobit cu cele mai eminente calități: „profesionist desăvîrșit”, „suflet nobil”, „de elită”, „tată și soț ideal” etc. Ceea ce-i de-a dreptul indecent e că multe dintre ele îi sînt atribuite acum de unii care pînă mai ieri îl criticau, îl denigrau, îl urau. N-am înțeles și nu înțeleg cui servește această ipocrizie, care se manifestă, invariabil, prin minciuni pioase ce sfidează logica și bunul simț. Nae Ionescu, unul dintre ziariștii cei mai inteligenți pe care i-a avut presa românească, respingea categoric ideea că despre morți nu trebuie vorbit decît de bine, dedusă din adagiul „De mortuis nil nisi bene”. „Se crede îndeobște că e semnul iertării creștine și al generozității. E fals. Nu e nimic din mentalitatea creștină în acest adagiu. Originea lui este păgînă”. Cei vechi credeau că morții se amestecă în treburile noastre zilnice și ca să-i îmbuneze, din superstiție, îi flatau. în faptul de a nu spune nimic rău despre morți – arăta mai departe fostul profesor al lui Mircea Eliade – nu e vorba de cavalerism, nici de toleranță din partea noastră, ci de lașitate. Indiscutabil, unii dintre morți au fost odioși, monștri de răutate, hiene cu chip de om. Cum să-i lauzi? Cu ideea că „despre morți numai de bine” nu s-ar putea face istorie și istorie literară. Eroii și ticăloșii, geniile și nulitățile, sfinții și păcătoșii, entuziaștii și apaticii, cei harnici și cei leneși ar deveni o masă uniformă. N-am mai avea repere și ierarhii de nici un fel. Dovadă că încă sîntem plini de superstiții, genul cu cea mai mare extensiune în publicitatea actuală e „necrologul”. Dacă un străin ar citi o lună ferparele din ziarele românești, îndeosebi din cele locale, ar putea crede că trăim într-o societate a iubirii nețărmurite, a solidarității și respectului reciproc. însă, vai, dacă morții ar putea vorbi, gogoașa aceasta s-ar dezumfla într-o mică de ceas. Primul lucru pe care îmi închipui că l-ar face, i-ar dezavua pe autorii de panegirice și pseudocondoleanțe. Afectarea din „regretele” lor miroase urît, insuportabil, pînă în mormînt. Le-ar spune, desigur, că în „lumea de dincolo” nu se trece cu referințe contrafăcute, compuse după șabloane. „Vămile” nu-s supravegheate, ca pe pămînt, de mitarnici; acolo nu e loc pentru trucuri, șmecherii, pile; nu funcționează „grupurile de interese”, cumetriile politice, literare, financiare etc. Prin urmare, zadarnice sînt elogiile trase la indigo din ziare! „Dispăruții” le-ar bate obrazul, apoi, pentru familiaritatea cu care își îngăduie să vorbească despre ei, „lustruindu-se”, pentru că inventează amiciții inexistente, că exploatează artificial, tendențios, augmentîndu-le, incidente minore și relații pasagere. Dar cel mai tare i-ar mustra – nu mă îndoiesc – pentru faptul că exagerînd, măscuind realitatea, mințind, diminuează semnificația dramatică a morții. Pavoazată cu laude convenționale, formulate fără răspundere, moartea oricui ajunge de seamănă cu un spectacol ratat, la sfîrșitul căruia se aud totuși aplauze de mîntuială, obținute prin clacă. După mine, cinstea în fața morții e o atitudine definitorie. N-o au decît oamenii cu gîndire liberă, lipsită de prejudecăți, cei cu spirit critic și autocritic, conștienți de imperfecțiunea ființei umane, în general, și a propriei lor imperfecțiuni, în particular. Oamenii onești care prețuiesc exactitatea, comprehensivi, consecvenți, serioși. Cei care detestă „spectacolul”, „circul”, „travestiul”, dublul limbaj și dubla măsură; cei cu demnitate intelectuală și cu judecată dreaptă. Am avut cîțiva și poate mai avem: caractere puternice, rezistente la emoția „despărțirilor definitive”. Aceștia nu acreditează niciodată imposturi și nu se lansează în „romanțe”. în fond, singurele lucruri înțelepte, memorabile spuse de pe „buza mormîntului” sînt adevărurile. Restul e – eufemistic vorbind – „reclamă”: inutilă, parazitară, pe care, din dezgust pentru produsele de proastă calitate, moartea n-o citește.elită”, „tată și soț ideal” etc. Ceea ce-i de-a dreptul indecent e că multe dintre

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!