Varietăți critice

„Numele bun”

Constantin CĂLIN

S-a întîmplat în campania electorală trecută. Aflat în propriul studio de televiziune, candidatul se lăuda zgomotos: „Mă cunoaște toată țara!” Ziaristul din fața sa, un simplu manechin, nu l-a întrebat: în ce fel? într-adevăr, numele lăudărosului era foarte des citat în presă, dar critic. Devenise o țintă pentru sarcasmul a numeroși publiciști, cărora personajul le apărea ca dubios, vulgar, viclean: un „parvenit”, un „ciocoi nou”, un „baron local”. Nu-i păsa, însă, de frecvența și virulența atacurilor. Declarația citată mai sus arată că le sfida ori că le considera „publicitate”. Deși scandalos, cinismul său trebuie explicat, căci are mai multe surse. Una e temperamentul: dur, brutal, trivial. Alta e precaritatea educației: de nivel mijlociu, neisprăvită. Alta – prosperitatea, bogăția acumulată în timp scurt, care lui îi îngroșase obrazul. Se credea de neînlocuit, definitiv, etern. în sfîrșit, alta: climatul moral postdecembrist, care a stimulat rapacitatea, „capitalismul sălbatic”, arivismul, insolența. âmbogățitul a devenit sinonimul „omului de succes”. Chestiunea mijloacelor s-a pus tardiv și fără fermitate. Or, de cele mai multe ori, acestea au fost furtul, „ingineriile financiare”, mita, traficul de influență, minciuna, compromisurile, șantajul. E drept, s-a discutat în fel și chip despre „corupție” (cuvînt care stătea încremenit în dicționar de vreo cincizeci de ani), dar „corupții” și-au păstrat în continuare cîmpurile de activitate. Controversele semantice și chițibușăreala în privința lor au dus la tergiversări provocatoare de ambiguități și confuzii, acolo unde bunul simț ar fi operat sigur și oportun.
Cel mai iritant lucru în fraza „Mă cunoaște toată țara” era însuși raționamentul pe care se baza. „Sînt cunoscut, sînt deci important, valoros”. Cel ce o pronunțase o folosea ca soclu și ca pavăză. âși aroga prin ea superioritatea nu numai față de adversarul său în alegeri, ci și față de toți cei ce nu atinseseră un asemenea grad de notorietate. Ignora, însă, natura ei negativă. Din păcate, această logică perversă e din ce în ce mai larg răspîndită azi. Notorietatea răului depășește notorietatea binelui. Anumiți escroci sînt mai cunoscuți decît anumiți miniștri sau unele „demimondene” decît „femeile savante”. Sînt inși care, din dorința patologică de a fi „cunoscuți”, comit crime.
Cum se văd lucrurile acestea dintr-o perspectivă mai înaltă, istorică? Deși îi înregistrează și pe unii și pe alții, istoria acordă o atenție diferită eroilor și trădătorilor, geniilor și mediocrităților, sfinților și bandiților. Ea demonstrează că notorietatea obținută în chip onest e mai rezistentă, idee susținută dintotdeauna și de religie. „Gloria lumii trece, iar numele bun rămîne”. în această vorbă a unui arhimandrit cu ascendenți în locurile mele natale (Dionisie Udișteanu) disting ecouri din proverbele biblice, din Eccleziast și din Isus Sirah. „Ai grijă de nume – scria ultimul -, că acesta îți va rămîne mai mult decît o mie de comori de aur. Viața cea bună are zilele numărate; iar numele cel bun în veci rămîne”. (41, 15 – 16).
La noi, literar vorbind, ideea de „nume bun” are o vechime de aproape cinci secole. Pentru Neagoe Basarab, în „învățăturile” către fiul său Teodosie, „numele bun” înseamnă totul: „Pentru aceia eu te învăț, fătul mieu, și pre dumneavoastră alți frați și domni, pre toți, să faceți așa cum zic eu, că mie-mi pare să fie mai bun numele cel bun decît avuția cea multă. (…) Că omului din toată avuția lui cea multă ce are, nimic nu i se va cunoaște, fără numai numele cel bun și bunătățile ce va fi făcut pre această lume”.
Ce calități cere acest nume? Curaj, înțelepciune, cinste, generozitate, vrednicie, fermitate, loialitate, tact. Epocile următoare nu numai că au completat și nuanțat seria exigențelor, dar au și adîncit opoziția cu antonimul său, încît s-a ajuns să se spună: „Decît să-ți iasă nume rău, mai bine ochii din cap”. „Nume rău” aveau, în epoca lui Anton Pann, Alecsandri, Negruzzi, Alexandrescu, bețivii, hoții, leneșii, lacomii, mojicii, posacii, proștii, fudulii, zgîrciții etc. în cea a „marilor clasici” și mai încoace: moftangiii, lichelele, flecarii, „pamblicarii”, „famenii”, duplicitarii, turnătorii etc. Sînt și cazuri în care e greu de stabilit ce e calitate și ce e defect: cel al „descurcărețului”, de pildă. Acesta nu e doar un ins abil, cu vocație de supraviețuitor, ci, adesea, și o lichea: minte,
lingușește, „face servicii”, mituiește. Un produs al perioadelor de criză economică și morală. Mulți din îmbogățiții de azi provin din rîndul „descurcăreților”, al celor care au știut și știu să ocolească legea (s-o „fenteze”, spun ei), să dea „țepe”, „tunuri”, pricepuți la „marghioleală”, „matrapazlîcoși”, al celor obișnuiți cu „subterana”, profitabilă pentru ei și clanurile lor. Deși – firesc – ar trebui eliminați, „relațiile” îi mențin la suprafață. Impunitatea lor derutează. Drept consecință, au admiratori și imitatori.
în ciuda unor asemenea situații de confuzie, etosul românesc nu e favorabil celor cu „nume rău”. Omul matur, informat, cu experiență socială și, înaintea oricui, omul muncitor, ia distanță față de cei cu un astfel de nume. Deși faima lui ispitește, există chiar și tineri care, instinctiv, îl repudiază. Cu toate acestea, însă, cred că e necesară o educație pentru „numele bun”; educație care, momentan, lipsește atît în cele mai multe dintre familii, cît și în școli. „Numele bun” – trebuie subliniat – e semnul celebrității reale, pozitive, al faimei sănătoase. E minunat să te cunoască țara și lumea, dar de bine! pe care se baza. „Sînt cunoscut, sînt deci important, valoros”. Cel ce o pronunțase o folos

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!