Varietăți critice

„Băi de mulțime”

Constantin CĂLIN

Obișnuit de-o viață cu atmosfera sobră a textelor de critică, îi citesc și îi ascult în mare silă pe lingușitori. Un cuvînt de-al lor îmi provoacă revolta tuturor simțurilor. „Lipiciul” său e umed și rece. E de-ajuns să-l văd în vreo pagină ca să-mi piară plăcerea de a mai „gusta” acea pagină, sau să-l aud, ca să mă îndepărtez imediat de cel care îl rostește. Pute frumos, ca să mă exprim arghezian, dar e un jeg parfumat. Dezgustul meu e la fel de puternic și față de cei ce consumă o asemenea camelotă.
Lingușitorii au fost în toate timpurile, dar cel mai tare au prosperat în secolul XX, cînd gama mijloacelor de a „linge” s-a înmulțit și s-a rafinat. Alături de discurs, telegramă, scrisoare și articol, a apărut publicistica radiofonică și cea de televiziune. Microfonul și „camera” „ling” mai eficient decît creionul, condeiul și pixul. Cînd se referă la acest subiect, mulți au în minte doar un exemplu: „cultul personalității” lui N. Ceaușescu, ignorînd că el avea precedente (insuficient studiate) în istoria noastră. Am să-l amintesc aci pe cel mai frapant dintre ele: cultul lui Carol al II-lea, o culme a mitului regalității la noi. în octombrie 1939, aniversarea lui „Carol Secundul” (împlinise 46 de ani) produce, de pildă, o veritabilă întrecere între lingușitori, cărora, vrînd-nevrînd, li s-au adăugat și oameni onești. Scriitorul N. D. Cocea, un antidinastic intratabil, înregistrează astfel, în jurnalul său, această emulație: „Ziua de naștere a Regelui. De trei zile nu-i mai tace gura radioului anunțîndu-ne evenimentul acesta extraordinar. Și presa prin toate penele redactorilor și colaboratorilor ei ocazionali: miniștri, ministeriabili, frontiști, străjeri, lingăi etc. etc. – îi ține hangul. Articole. Discursuri. Interviuri. Fotografii. Tot ce vreți. Pe toate glasurile. Și pe toate limbile. Curat vorba M.S.: «Nu am c… destul de mare pentru toți cîți ar vrea să-l lingă»”.
în anii ’70, după publicarea jurnalului lui Cocea, această „vorbă” a fost reluată, cu mici modificări, fie ca o ironie la adresa „pupincuriștilor” lui Ceaușescu, fie ca o scuză perversă de către ei. „Țoc! țoc! țoc! pupa cîte unul aerul și rîdea. „N-are el, Șefu’, c… destul de lat pentru cîți ar vrea să-l lingă”! Ceea ce mă oripila era cinismul acelora care, după ce-o spuneau, își pregăteau articolul sau poemul omagial. Cel mai adesea o făceau voluntar, nu ca sarcină de serviciu, sau presați, cum declară azi. Nu exagerez dacă afirm că dobîndiseră reflexul lingușirii. Se supărau teribil și intrau în panică, atunci cînd nu erau folosiți. âmi închipui ce greu le-a fost în primii ani de după 1990, cînd lingușirea celor situați la cel mai înalt nivel al puterii se manifesta doar ca excepție.
Treptat – treptat, însă, s-a revenit la obiceiul de a linguși, iar azi, într-un climat dominat de reclamă, el e aproape monedă curentă. E drept, încă n-am citit poeme dedicate d-lui Traian Băsescu, dar prin canalele de televiziune și prin ziare, numele său intră în casele noastre mult mai des decît cel al lui N. Ceaușescu pe vremuri, însă intră fără solemnitate, și fără legătură cu evenimente importante; ca un „fapt divers” și ca o „bîrfă”. Pe agenda lui N. Ceaușescu figurau numeroase „primiri”, care creau impresia că Bucureștii sînt o mare capitală a politicii mondiale, cu o diplomație puternică. Pe agenda d-lui Traian Băsescu figurează agape la „Golden Blitz”, „Hanul Sîrbului”, „Cireșica”, „Potcoava”, întîlniri pe stadioane, cu Gigi, Mitică și Georgică, popasuri pe terasele de dans și „băi de mulțime”. Cum sînt relatate acestea? De unii în stil de „turnătorie”, de alții în stil de „cronică mondenă”, ambele la fel de nepotrivite. în ultimul timp, autorii acestora din urmă, inși înrudiți cu tipul „lingău” sau „lingăi” integrali, ne bat mereu la cap și ne agasează cu formula „baie de mulțime” (un calc după francezul „bain de foule”), prin care încearcă să ne convingă de existența unui mare amor popular pentru „președintele – jucător”, neastîmpăratul de la Cotroceni.
O primă observație: „băile de mulțime” nu constituie ceva neobișnuit într-o democrație. Privite cu un ochi normal și cu o inimă neînclinată spre trivialitate, „băile de mulțime” ale d-lui Traian Băsescu seamănă cu petrecerile de cartier și n-au nici o relevanță pentru starea de spirit generală. Chiar decăzută moral, cum e în acest moment, țara nu-i un cartier și îndrăgitul unei mahalale din Constanța sau din Buzău nu-i îndrăgitul unei întregi națiuni. De altminteri, să nu se uite: d-l Băsescu a ajuns președinte cu voturile a peste un sfert din electorat! „Băile de mulțime”, lucru pe care lingăii refuză să-l releve, reprezintă, în schimb, un caz flagrant de flatare a mulțimii, un gest politic superfluu, dubios, o „șmecherie”. Politica „băilor de mulțime” e o alifie pentru revulsii sociale pasagere, nu un panaceu pentru eradicarea „sistemului ticăloșit” și obținerea prosperității. Matrix-ul imaginat după alegerile din 2004 de d-l Gabriel Liiceanu (cînd avea gura plină de laude) e un matroz de ape tulburi, „dotat nativ” pentru zîzanii, nu pentru construcții durabile, un „versat” în deriziuni, nu în „propouri” înțelepte sau barem serioase. Cei doi ani trecuți ai „erei” sale („eră” anticipată de tobele și goarnele „portocaliilor”) sînt o dezamăgire.rnalul său, această emulație: „Z

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!