VARIETĂȚI CRITICE Constantin CĂLIN

Așteptînd-o pe Teodora

Cînd, într-o mare expoziție din Paris („Temerile și speranțele omenirii”), am văzut sarcofagul împărătesei Teodora a Bizanțului ornat cu sculpturi în piatră ce evocă scene pioase, mi-au revenit brusc în minte, într-un contrast frapant, paginile scrise de Procopius din Caesarea, în „Istoria secretă”, despre tinerețea soției lui Justinian. Una din ele, ruptă parcă dintr-un reportaj de senzație, descrie o scenă de striptiz (în același timp și o probă de stăpînire a nervilor) pe placul spectatorilor din secolul al IV-lea: „De multe ori se dezbrăca în mijlocul teatrului, în fața poporului întreg, și rămînea goală, lăsîndu-și doar o centură în jurul părților rușinoase și pe sîni; nu pentru că i-ar fi fost rușine să le arate și pe ele mulțimii, ci din pricină că nimănui nu-i era îngăduit să iasă cu totul gol, ci numai cine avea centură în jurul coapselor. În această stare se întindea jos pe pămînt și stătea culcată cu fața în sus. Cîțiva lucrători din teatru, care trebuiau să facă treaba aceasta, aruncau boabe de orez peste părțile rușinoase, iar niște gînsaci anume pregătiți pentru așa ceva, le ciupeau una cîte una cu pliscurile lor și le mîncau. Ea nu se rușina și nu-și ieșea din fire, ci părea că gîdileala aceasta îi făce plăcere: nu numai că era nerușinată, dar izbutea să alunge din inimile celorlalți orice urmă de rușine”. Autorul nu se oprește aci cu

„dezvăluirile” sale, ci adaugă că Teodora era o nimfomană care lucra „cu trei orificii” și istovea într-o seară, prin mișcări numai de ea cunoscute, patruzeci de bărbați. Nu poți să nu-ți pui întrebări. A mințit, din dorința de a denigra, Procopius? Sînt imaginile de pe sarcofag false? Răspunsuri au fost multe, și-i posibil să mai fie. Eu sînt de partea lui Charles Diehl care, în „Figuri bizantine”, înclina să vadă în Teodora” – chiar dacă ar ieși micșorată – pe eroina unei istorii banale; o dansatoare care purtîndu-se așa cum se poartă în toate timpurile cele mai multe din semenele sale, într-o zi se plictisi de dragostele fără speranță și găsind un om serios care-i asigura o situație durabilă, se cuminți prin căsătorie și credință”. Literatura furnizează destule exemple de femei, mai mult sau mai puțin celebre, în a căror viață ruptă dintre capitole e atît de adîncă, încît pare neverosimilă. Și totuși, chiar dacă nu ne vine ușor, trebuie să acceptăm realitatea unei asemenea evoluții morale. Nu vreau să fac un paradox, dar noi, care ne considerăm moștenitori, sub anumite aspecte, ai Bizanțului, am avea nevoie de o Teodoră. Cei familiarizați cu biografia împărătesei știu de ce. Din păcate, privind lumea „vipurilor” noastre, o faună, va trebui să mai așteptăm încă multă vreme. Desigur, și pe Justinian!…

Cineva mi-a atras atenția asupra unui articol dintr-un ziar local referitor la un autor îmbătat de vanitate, caz de „personalism extrem”, care, cică, pierzîndu-și orice brumă de modestie, numește propria-i muncă, nici mai mult, nici mai puțin decît „capodoperiseală”. „Ce faci?”, ar fi fost întrebat și răspunsul a venit prompt, fără zîmbet: „Capodoperisesc”! Ca să-l scot din perplexitate pe cel ce mi-a rezumat articolul, i-am povestit următoarea anecdotă literară, de un umor straniu: „Vizitînd odată pe (August) Strindberg la hotel, cînd acesta se opri în călătoria lui numai pentru o zi în Copenhaga, (criticul literar) Brandes, în loc de salutare, fu întîmpinat cu următoarea întrebare: – Știi dumneata că în vechea literatură franceză se găsește o profeție despre mine? -Unde? – În „Seraphitus – Seraphita” de Balzac”. Și scoțînd din sacul său de voiaj cartea, el arătă lui Brandes următorul pasaj: „Lumina încă o dată va veni de la nord”. – Asta e spus despre mine, zise cu convingere Strindberg”.

Chiar cînd e vorba de oameni mari, întrucît cauza lor e adesea o boală, ciudățeniile inspiră compătimire. Concitadinul nostru nu e însă Strindberg, ci un scriitor mult mai mic, care se zbate dramatic să fie băgat în seamă.

Cei mai mulți dintre oameni vor să citească doar ceea ce gîndesc ei înșiși. Singura satisfacție pe care o caută e aceea de a fi confirmați.

Față de restul punctelor de vedere sînt refractari. De aci grimasele de superioritate cînd dau de ceva emanat de cei cu care, intelectual, sînt incompatibili. Partea bună a întîmplării e că, cu ei, nu te întîlnești niciodată pe terenul scrisului; partea proastă e că „presa” lor orală (făcută lîngă un chioșc de ziare, lîngă o tarabă cu cărți, în foaierul unui teatru sau, de cele mai multe ori, la colțul străzii) prinde la cei care nu citesc aproape deloc, sporindu-le deruta.

Stătea cu mîna la tîmplă într-o „poză” pseudomeditativă, care mi-i nesuferită. Nu-i totul (am spus ca pentru mine) să „gîndești”, ci să gîndești intens, să duci gîndul cît mai departe, continuu. Să gîndești pretutindeni: în pat, la masă, chiar și pe „tronul” din baie. În „Jurnalul” lui Jeni Acterian există următoarea frază (în franceză și română): „A la limite du possible et de l’ impossible (Revelație în timpul unui act fiziologic)”. Să gîndești cînd ești lăudat, să gîndești cînd ești criticat. Să gîndești pînă ți se face frică de a mai gîndi, pînă ce îți amorțesc creierii, pînă cînd, întrezărind haosul ce te-ar putea sorbi, să te hotărăști a nu te mai gîndi la nimic. Apoi s-o iei de la capăt, mereu și mereu, pînă în sfîrșit.