Constantin CĂLIN
Sărbătoresc Anul Ștefan cel Mare și Sfînt recitind cîteva dintre cărțile despre el. Cronologic, prima e cronica sa, lucrare anonimă, de mărimea unui capitol: douăzeci de foi, dintre care primele trei vorbesc despre domeniile de dinainte. Zece pagini numai în edițiile recente. O pagină de ziar. Atît! Autorul e, după unii dintre istoricii literari, un călugăr, iar după alții, un om de curte, căci notează un fapt pe care doar cineva din preajma domnitorului putea să-l știe: un mare cutremur l-a surprins pe acesta „în vremea cînd ședea la prînz”. Caracterul succint al operei se explică prin lipsa unei tradiții narative și a unei viziuni limitate asupra istoriei. O proporție și o coerență în consemnarea evenimentelor totuși există. Majoritatea acestora sînt fapte de arme. Ca să le înțelegi trebuie să ai o idee despre felul în care se purtau războaiele în evul mediu. Ștefan „năvălește” asupra dușmanului, „se luptă”, „lovește”, „împresoară”, „dărîmă”, „arde”, „taie”, „pradă”. Face ceea ce-i fac și alții lui, dar cu o hotărîre și o putere mai mare. Importanța victoriilor se măsoară în numărul de steaguri și „schiptre” luate. În celebra luptă de la Vaslui acestea au fost mai mult de 40. Cînd intră în cetăți, el ia comorile acestora, veșmintele, iar uneori și trofee mai delicate. De pildă, după înfrîngerea lui Radu voievod, domnul Munteniei, Ștefan a luat-o „și pe doamna lui, și pe singura sa fiică”. Altă dată, ocupînd Teleajenul, „a tăiat capetele pîrcălabilor și pe femeile lor le-au adus, și mulți țigani au luat atunci, iar cetatea au ars-o”. Tăierile sînt masive: aproape mereu sînt trecuți prin „ascuțișul săbiei” mulțimi, „fără număr”. Luptele au caracterul de răzbunări, pe lîngă asta urmăresc slăbirea economică a adversarului și înspăimîntarea lui pe termen lung, neam de neam, ca să nu mai revină asupra sa. Despre geniul militar al lui Ștefan cronicarul nu spune nici un cuvînt. Biruințele, fără excepție, sînt datorate lui Dumnezeu, Fecioarei și unor sfinți precum Procopie și Dimitrie, izvorîtorul de mir. Într-un caz și norocului. După victorii, domnitorul se întoarce în cetatea sa de scaun, Suceava. Îi iese în întîmpinare „mitropolitul cu tot clerul bisericesc”. Apoi se face „ospăț mare”, se investesc „viteji”, se împart „daruri și veșminte scumpe” boierilor „de la mare la mic”, vitejilor, în raport cu vrednicia lor și întregii oștiri. Petrecerea durează mai multe zile. La terminarea ei, Ștefan îl trimite „pe fiecare la ale sale”. Atitudinea sa e cea a unui părinte. Autorul dă foarte puține informații despre psihologia lui. O singură dată spune că acesta „s-a mîniat”. Atunci cînd craiul polon Albert a încercat să-l înșele, nerespectînd traseul asupra căruia se convenise. „Deci s-a mîniat Ștefan voievod și a gonit pe urma lor (a polonezilor – n.m.) cu oștenii săi și cu două mii de turci, și i-a ajuns la marginea făgetului Cosminului”. În acea bătălie „a fost tăiere mare” și „toate schiptrele crăiești au fost luate și mulți boieri și voievozi mari de-ai leșilor au căzut acolo”. Cronicarul e scurt, uscat și nu o dată stereotip. Emoția abia i se întrezărește ici-colo. Un astfel de loc e fragmentul despre înfrîngerea de la Valea Albă: „Și au căzut acolo vitejii cei buni și mulți boieri mari, și oștenii cei buni și tineri, și oastea cea bună și vitează, și husarii oșteni viteji s-au prăpădit atunci. Și mare întristare a fost atunci în Țara Moldovei și în toate țările și domeniile dimprejur și la creștinii dreptcredincioși cînd au aflat că au căzut vitejii cei buni și neînfricați, și boierii cei mari, și oștenii cei buni și tineri, și oastea cea bună și vitează și aleasă, împreună cu husarii cei viteji, sub mîinile limbilor necredincioase și păgîne și sub mîinile păgînilor de munteni, care au fost părtași cu păgînii și s-au luptat împreună cu ei împotriva creștinătății”.
Prelungirea enumerărilor, reluarea unor cuvinte (buni, viteji, tineri), schițarea unor opoziții (dreptcredincioși – necredincioși) dă frazelor un ton de bocet. Puțin estompat, același ton se întîlnește în descrierea tulburărilor din natură produse în anul morții domnitorului: „Și-a fost (…) iarnă grea și foarte aspră, cum nu fusese niciodată. Iar în timpul verii au fost ploi mari și revărsări de ape și înecuri din pricina apelor mari”. Documentar și literar, valoarea cronicii e modestă. După un secol și jumătate, Grigore știe mult mai multe lucruri despre epocă. Neculce și Dimitrie Cantemir vor adăuga și ei cîteva. Apoi problema va trece în mîna istoricilor moderni. Însă nespusul incită curiozitatea și imaginația. Am să dau numai un singur exemplu. Prima însemnare despre Ștefan e aceasta: „În anul 6965 (1457), luna aprilie 12, marțea mare, a venit Ștefan voievod, fiul lui Bogdan voievod, asupra lui Aron voievod, la locul numit Hreasca, lîngă Doljești, și a biruit Ștefan voievod, cu ajutorul lui Dumnezeu, și a luat schiptrul Moldovei”. De unde a venit: din nord, din sud? Ce vîrstă avea? Unde trăise pînă atunci? Ultimul care a încercat să dea un răspuns (literar) la aceste întrebări a fost Vintilă Horia, într-un roman pasionat prin ipotezele sale.
Lasă un răspuns