Constantin CĂLIN
Predicile ascultate de Paști m-au făcut să mă gîndesc din nou la o temă care mă preocupă de mai multă vreme: curajul preotului. În ce ar trebui să se manifeste el? În afirmarea credinței? Nu, căci libertatea religioasă există. Atunci în ce? În exprimarea unor idei sociale și morale. Preotul vede cel mai des mizeria. Nu-i zi în care la porțile și la ușile bisericilor să nu fie cerșetori. Nu-i pomenire care să nu fie asaltată de aceștia. În cimitire nimeni nu se poate reculege din cauza omniprezenței lor. Cum reacționează preotul la aceste „spectacole” perpetue? De obicei le tolerează, ba uneori mai dă din colacii și din coliva lui. Dar, cel mai adesea, contribuția sa la asistența socială se oprește aci. Preotul vede, de asemenea, bogăția. Singur sau în „sobor”, el îi slujește fără greață pe posesorii de mari averi: le sfințește lucrurile, îi botează, îi cunună, îi înmormîntează. La cerere, ierarhia bisericească omologhează ierarhia socială. Astfel, negreșit, la nunta ori la funerariile cutărui bogat va oficia un episcop sau vicarul său. Se înțelege, cu un onorariu substanțial! Deși sfidător, spectacolul opulenței nu trezește în preot indignarea. Un Varlaam își îngăduia să se refere la „avuția nedreaptă” ca „spin” ce abate atenția de la credință. În panegiricul unui preot de azi nu găsești nici cea mai vagă aluzie la sursele îmbogățirii. Inechitatea bogați-săraci nu-l tulbură, nu-l revoltă. Recent, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a hotărît ca preoții să nu facă politică militantă. Prin acomodare cu regimul în funcțiune, ei fac însă politica acestuia. Tăcînd, îl aprobă. Scripturile spun să urăști răul. Răul înseamnă: corupție, minciună, depravare. Preotul știe că acestea sînt maladiile mortale ale societății noastre, totuși nu intervine ca să le combată. Atitudinea lui e de funcționar obedient. Pentru confortul sufletesc își oferă justificarea că polemica nu e treaba sa. Neîndoielnic, greșește, căci ignoră lecția prorocilor și apostolilor. Acțiunea acestora nu s-a bazat pe compromisuri, ei n-au dat și n-au primit mite, n-au negociat cu dușmanul. Au fost intransigenți, consecvenți, duri. Nu poți avea autoritate cu jumătăți de convingeri.
Pe lîngă textele biblice, opinia mea are drept suport literar următoarea pagină de Giovanni Papini, autorul unei celebre „Vieți a lui Isus”, întăritoare moral: „Seninătatea e o cucerire și nu trebuie confundată cu apatia naturală la oamenii cu mintea strîmtă și fără personalitate. Viciul moștenit poate stîrni milă, dar nu trebuie să ne slujească de normă și de model. Seninătatea este mînia învinsă, după cum clasicismul e romantismul biruit, iar ordinea este victoria împotriva răscoalei. Chiar și ataraxia stoicilor este rezultatul unei lupte lăuntrice – și asceza filosofilor și a sfinților înseamnă exercițiu, adică luptă împotriva instinctelor. Este minunată liniștea ce se obține după biruința pasiunilor; dar dacă pasiunile n-ar fi existat și n-ar fi fost puternice, nu s-ar fi vorbit de adevărata liniște virilă, ci de moleșeală și moarte. Dușmanul cel mare al omului, spunea Tocqueville, este frigul. Cine voiește să trăiască într-adevăr, într-o climă eroică, trebuie să imite salamandra și pasărea Feonix: să n-aibă teamă de foc… Două feluri de foc sînt familiare și priincioase omului ce trăiește și nu vegetează: focul mîniei și focul entuziasmului. Focul mîniei se înalță în vremurile meschine, cînd o revoluție este necesară – focul entuziasmului, cînd a trecut criza și sîntem în plină rîvnă a reclădirii.
… Și orice dorință de mai bine, orice răscoală sau răsturnarea laică ori religioasă, nasc din mînie. Fără mînia lui Christos față de transparenta devoțiune exterioară a Scribilor și Fariseilor, n-ar fi reușit Creștinismul: nu trebuie să credem, ceea ce prea mulți creștini leneși și anticreștini, ignoranți, au tot interesul să fie crezut, anume că întreg creștinismul consistă din rîuri de lapte, cascade de miere și depozite de miresme. Însuși Christos, legislator al iertării, de multe ori se arăta mînios în ziua dintîi a venirii sale, și nu numai împotriva interpretatorilor îmbîcsiți ai literei și împotriva traficanților Templului, ci uneori și contra discipolilor săi, contra acelora pe care îi numea prieteni și-i iubea. Citiți în Evanghelia lui Matei în ce chip apostrofează Christos pe cel dintîi dintre ucenici, pe principele Apostolilor, pe viitorul Papă: «Mergi înapoia mea, Satano; sminteală îmi ești; că nu cugeți cele ce sînt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sînt ale oamenilor» (Matei, XVI, 23). Dacă trebuie să imităm pe Isus în blîndețe și-n iubire, de ce să nu-l imităm, cînd este nevoie, și-n sfînta mînie împotriva acelora ce nu înțeleg sau nu ascultă? Dacă creștinismul este imitare lui Christos, atunci această imitare trebuie să fie o imitare totală, integrală, nu numai a acelor părți care convin mai bine traiului tihnit și comunei vulgarități…”. (Vezi: Viața Românească, nr.6-12/1933, p.56-57) Ceea ce-i lipsește preotului de azi e mînia: el nu critică, nu vituperează, nu protestează, nu anatemizează. Înghite toate sfidările, admite toate ereziile. O dă repede la pace. Nu are nici focul entuziasmului. Cauza cauzelor: lipsa curajului.
Voiam să-mi opresc articolul la fraza de mai sus, dar am fost întrebat de cineva dacă în viața religioasă de la noi au existat modele de curaj. I-am răspuns că da, citîndu-l pe Sfîntul Antim Ivireanul. Mi-a replicat: „Dar acesta era un străin…”. Din păcate, un alt exemplu, la fel de pregnant, nu mi-a venit în minte.
Lasă un răspuns