VARIETĂȚI CRITICE Despre angoasă

Constantin CĂLIN

„Condiția omului – spune Pascal -: nestatornicie, plictiseală, neliniște”. Bacovia a avut parte mai ales de ultimele două, care i-au marcat viața și opera. O existență angoasată, „în negru”, cum a fost a sa, cea mai mare parte a timpului, e contrariul a ceea ce trebuie pentru creație. Ca și Miron Costin, Eminescu, Caragiale, Cioran, pentru a (putea) scrie, autorul Plumbului are nevoie de o stare de liniște interioară. Or, foarte multe din poemele sale acuză lipsa ei, descriu o agitație infructuoasă. Cum se manifestă aceasta? Prin „îngrijitoare așteptări”, „dureri fără nume”, „enervări pe gînd”, impaciențe, crize de delir, gesturi fără sens. Și tabloul aspectelor nu e complet. Care sînt cauzele ei? Sentimentul declinului, „reaua conștiință”, oboseala. E destul de greu să descoperi ce stă la originea fiecăreia. De pildă, ce motive a avut Bacovia să se gîndească, într-un fel obsesiv, la moarte? El nu provine dintr-o familie slabă biologic, cu frecvente decese, n-a trăit periculos și, în ciuda imaginii de suferind, n-a avut, pînă în ultimii săi ani, o boală gravă, cu prognostic defavorabil. Probabil că senzația de îmbătrînire prematură (resimțită încă de la debut), celibatul, șomajul l-au făcut să perceapă „chemările de dispariție” („Pămîntul la dînsul ne cheamă…”, „Chemări de dispariție mă sorb”), să se considere, puțin jenat, un supraviețuitor. Finalmente, însă, prin repetiție, faptul acesta i-a atenuat într-un fel teroarea morții, un supliciu cu care, vrînd-nevrînd, s-a acomodat. Prezență agasantă, „reaua conștiință” pare să fie cel mai adesea consecința exceselor bahice, sau de alt ordin, a căderii în „păcat”. Unul dintre cei mai scrupuloși boemi, Bacovia simte nevoia, în „pauzele de reconstituiri”, să se „pedepsească” pentru „crimele” comise față de sine însuși. Din regrete acute și autoflagelări ies versuri, – poate cele mai bune ce-i vin sub condei. Cît despre a treia cauză, oboseala, ale cărei simptome sînt foarte exact înfățișate, aceasta e, la el, de la început la sfîrșit, un factor de eroziune fizică și nervoasă, care duce la epuizare și apatie: „Iubito, și iar am venit…/ Dar astăzi, de-abia mă mai port -/ Deschide clavirul și cîntă-mi/ Un cîntec de mort.// Și dacă-am să cad pe covoare/ În tristul, tăcutul salon,-/ Tu cîntă nainte, iubito,/ Încet, monoton”.

„Angoasa – susține Henri Laborit – vine din faptul că nu se poate acționa”. Instalată în organism, ea surpă certitudinile interioare, ulcerează psihicul și intelectul, destabilizează ființa în întregul ei, îi relevă în cele din urmă fragilitatea și precaritatea. Sub regimul angoasei poți supraviețui, dar nu te poți bucura. Nu carnea suferă, ci „sufletul”, condamnat la anxietate perpetuă, la pendulări între fascinații și temeri, la aștepări și tresăriri. Angoasa adulmecă „agonia” („Și-n totul e-o grea agonie”), ultima fază a luptei dintre vară și toamnă, zi și noapte, viață și moarte, chinul, geamătul, pierderea conștiinței, sfîrșitul. Omniprezența morții, vina tragică, epuizarea voinței constituie, pentru Bacovia, semne irevocabile ale nimicniciei, ale neantului. Spiritul negativist al lui Mefisto își face loc în mintea sa. De vreme ce „viața-i melodie funerară”, „zădarnice” sînt toate: „zădarnic e soare, și-un cer ideal”, „zădarnic” dau mugurii pe ram, „zădarnic flaute cîntă”! Chiar și scrisul e „în van”. De aceea în textele sale nu se găsește nici un gest major de protest sau de luptă contra „semnelor” amintite, ci doar o rezistență pasivă. Angoasa e blestemul, ca să nu zic infernul său. O suferință necesară însă, căci fără ea n-ar fi ajuns niciodată să privească, asemenea lui Iov și Ecclesiastului, adîncurile patimilor și deșertăciunilor omenești.

Lucru cert, angoasa influențează viziunea asupra vieții și are repercusiuni în morala oricărui scriitor. Din cauza ei unii alunecă în perversitate. Bacovia rămîne onest, dar trăiește mereu copleșit de frămîntări și de remușcări. „Greșelile”, pe care se îndeamnă să le noteze, îi apar mărite, insuportabile. Sadică și sfidătoare, angoasa nu se mulțumește cu mărturisiri și recunoașteri. Ca un magnet, ea extrage din dicționar și le depune în călimara poetului acele vorbe care taie speranțele și întunecă orizontul vieții: „cimitir”, „cavou”, „catafalc”, „sicriu”, „funebru”, „funerar”, „lugubru”, „sinistru” etc. Din cercul lor rareori poți ieși sănătos.