VARIETĂȚI CRITICE Despre „inimă”

Constantin CĂLIN

Înaintea oricăror altor considerente, trebuie spus că „inimă” e un cuvînt frumos. Atît de frumos încît un profesor de medicină, anatomistul și scriitorul Victor Papilian, le cerea studenților săi să-l folosească în locul celui de „cord”, obișnuit în limbajul de specialitate: „«Cord» sună urît, e oribil… A, fără îndoială, va fi obligatoriu să spuneți, de pildă, ritm cardiac sau afecțiune cardio-vasculară… Dar cînd vorbiți de organul în sine, de acest miracol al corpului omenesc, de dragul căruia plămînul stîng s-a făcut mai mic spre a-i asigura un culcuș mai moale, spuneți-i «inimă»! Auziți, domnilor, ce minunat cuvînt are limba noastră pentru acest organ: «inimă», «i-ni-mă»… Vine de la «anima», care înseamnă suflet și din care s-au alcătuit cuvinte extraordinare: «mărinimie», «mărinimos», adică lărgime de suflet, generozitate, dăruire, jertfelnicie, dragoste de oameni”. În același timp, „inimă” e și unul dintre cuvintele cele mai bogate, cu sute de combinații. În „Dicționarul limbii române”, editat de Academie, prezentarea lui ocupă aproape zece coloane (cinci pagini mari), majoritatea despre sensurile figurate: „sediu al sentimentelor, afecțiunilor, pasiunilor”, „sediu al bucuriei și al plăcerilor”, „sediu al durerilor și al necazurilor”, „sediu al amărăciunii, tristeții, revoltei”, „sediu al dragostei (amorului, dorului, simpatiei, patriotismului etc.)”, „sediu al bunătății (milei, îndurării), al răutății și al altor asemenea calități și defecte sufletești”. Apoi – „sentiment, pasiune”, „fire, caracter”,

„predispoziție naturală”, „instinct, presimțire”, „conștiință, cuget, minte, memorie, amintiri”, „curaj, bărbăție, îndrăzneală”, „voioșie, energie, însuflețire, putere”.

Literatura „inimii” e, în principal, literatura veche. Pentru scriitorul secolului al XVI-lea și al XVII-lea, „inima” concentrează toate trăsăturile umane. A vorbi despre om însemna, atunci, a vorbi despre inima lui. Ea îi definește atitudinile. N-am făcut o statistică, dar cred, pe baza impresiilor de lectură, că, cel mai des, cuvîntul apare în „Psaltirea” Mitropolitului Dosoftei. Iată exemplele: „inemă curată”, „inemă largă”, „inemă bună”, „inemă senină”, „inemă-ntreagă”, „inemă smerită”, „inemă plecată”, „inemă direaptă”, „inemă adevară” (adevărată), „inemă tinsă”, „inemă adîncă”, „inemă hierbinte”, „inemă tare”, „inemă sămață”, „inemă măreață”, „inemă strîmbă”, „inemă de smîntă” (smintită, tulburată), „inemă deșartă”, „inemă frîntă”, „inemă arsă”, „inemă amară”. La premoderni și la moderni, „inimă” apare mai rar și de puține ori memorabil, ca în primele și ultimele versuri din „Destăinuirea” lui Ion Heliade Rădulescu: „Inima-mi obosită, și nu de ani, nu încă, / Griji, datorii, povară pe ea se grămădesc”(…) „Inima-mi în tăcere așteaptă-n mărmurire / Rază de mîngîiere l-a sa destăinuire…”.

Referitor la „inimă”, premodernii și modernii au inventat foarte puțin. În schimb, la Eminescu, cuvîntul redobîndește frecvența și expresivitatea pe care le avea în textele vechi, ba chiar mai mult de atît. Numai în antume e prezent de peste o sută de ori, în legătură cu iubirea, suferința, durerea, conștiința, gîndul, indignarea, sarcasmul: „Iară noi? noi, epigonii?… simțiri reci, harte zdrobite, / Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrîne, urîte, / Măști rîzînde, puse bine pe-un caracter inimic”. În poezia și în proza eminesciană, „inima” primește caracterizări dintre cele mai variate, majoritatea inedite: inimi „ușoare”, inimi „de aur” (bune), inimi „triste”, „mute”, „neîmblînzite”, „pestrițe”, „rele”, insensibile („de marmură”) etc. După Eminescu cuvîntul își prelungește cariera îndeosebi prin romanțe, unde, de cele mai multe ori, e văzut ca sediu al dorului și al necazurilor pricinuite de acesta. „Aș voi din piept să-mi scot / Inima cu dor cu tot”, exclamă unul dintre autorii în acest gen, ca să i-o transplanteze iubitei, care are una nesimțitoare, chirurgie ipotetică, inspirată de gîndul răzbunării. De regulă, în romanțe, inima e atinsă de blestem, chinuită în fel și chip. Cineva încearcă – riscînd să fie privit cu zîmbet – să-i redea sfîrîitul : „Dragoste, buruiană rea, / Care-ți frige inima / Sfîr, sfîr, sfîr!” Un senzitiv, Bacovia nu abuzează de cuvîntul „inimă”, care figurează doar de șase ori în versurile sale. Drama lui se desfășoară în spațiul cugetării. În creierul lui „plînge un nemilos taifas”. Mintea, organul cel mai solicitat al omului în secolul trecut, îl doare. Scriitorii din promoțiile recente ocolesc cuvîntul „inimă”, unii din superstiția că ar putea părea sentimentali (ceea ce nu vor), alții pentru că, pur și simplu, sensibilitatea lor nu-l mai cere. Evoluția ne-a răcit, ne-a uscat. O viață fără ideal, dură, nu poate fi suportată decît de cei cu inimi pline de seul nepăsării, de gheață, împetrite. Deși se face cîteodată caz de ea, emoția s-a uscat, a dispărut. Ca să scurtez vorba, întreb: de cînd n-ați mai plîns pe-o pagină de carte?