Constantin CĂLIN
Nu e întîmplător faptul că prima și ultima dintre manifestările publice ale lui Barbu Delavrancea aparțin oratoriei! Literatura, care prin importanța sa particulară îl situează între scriitorii noștri clasici și-l menține constant în actualitate, n-a fost principala lui preocupare. În schimb, oratoria, multă vreme înhumată în coloanele „Monitorului oficial”, risipită în broșuri azi intruvabile, redusă în unele comentarii la proporții de detaliu biografic, a constituit fondul activității sale. Timp de peste trei decenii el a participat cu ardoare la ceea ce se numea „politică militantă”, de partid, convins că devotamentul e modul esențial de a-ți dovedi moralitatea în acest domeniu. Mulți dintre contemporani consideră însă angajarea sa pe drumul ireversibil al politicii o pierdere gravă pentru literatura momentului, o imobilizare a unei puternice forțe artistice, – apreciere naivă, exagerată. Întoarsă la literatură – credeau – o asemenea forță intelectuală și expresivă ar produce mari opere. Delavrancea revine la uneltele literare, intermitent, nu renunță – nu putea din rațiuni supraindividuale să renunțe – la viața sa „răscolită”, în care pe lîngă lupta parlamentară mai intra și avocatura. Fost-a el, din aceste motive, un scriitor incomplet și un politician insuficient realizat? Categoric, nu, relația dintre componentele personalității sale fiind organică, stimulatoare, sinergică. Pe de o parte, reputația de scriitor și publicist a favorizat afirmarea politicianului, care – trebuie spus – excelează ca orator parlamentar; pe de altă parte, pasiunea politică e cea care i-a inspirat una din creațiile sale fundamentale – celebra trilogie istorică. Există, dealtminteri, o coerență în diversitatea manifestărilor lui Delavrancea o tonalitate proprie atît beletristicii cît și literaturii sale ocazionale – discursurile: prima are suflu retoric, un dinamism accentuat, cealaltă se distinge prin sensibilitate și abilități stilistice. De factură subiectivă, acordînd un rol apreciabil „cestiunii personale”, explicării propriilor atitudini și opinii ideologice, plină de ecoul agitației sufletești, oratoria constituie o altă ipostază a beletristicii sale, pendantul său.
Temperamentul lui Delavrancea, și numai într-o mică măsură ideologia sa, explică opțiunile sale politice. Personalitatea sa nu este un șir de constante, ci un permanent conflict între raționalitate și impulsivitate. Autoportretele din scrisori, cît și alte mărturisiri, făcute la vîrste diferite, ni-l înfățișează drept un personaj antitetic. Intră în firea sa și un „venin ce bate în albastru de Prusia” și „o delicatețe puțin obicinuită”. În clipe de autoscopie, descoperă în sine numeroase alte bipolarități: „Parcă nu sunt om. Prea multe conflicte în mine”. Spectacolul persoanei sale, amestec de boemă și vehemență, nu redă, se înțelege, decît o parte a agitației interioare. Ca unul înclinat să-și analizeze și să-și descrie comportamentul, avea și controlul asupra reflexului actelor sale. Figura sa evocă nu numai nervozitate, fierbere, exaltare, ci și reprimări, estompări, reticențe. Întrucît cutezase să se ridice prea sus în raport cu ascendenții săi țărani, era obligatoriu să găsească și mijlocul de a rezista. În afară, actele sale trebuiau să fie hotărîte și, mai ales, consecvente. Atent compusă, conduita lui Delavrancea e, în ultimă instanță, expresia situației sale sociale: el e țăranul de excepțional talent care, cu prudență și cu curaj, parvine la rangul de intelectual, și care nu vrea să cedeze nici una din cuceririle sale. Studiase, în țară, dreptul (1879 – 1881), iar în timpul unui stagiu parizian (1882 – 1883) îl preocupară „științele de stat” (istoria, economia politică etc.) și filozofia. Faptul de a fi publicat în „România literară” a lui D.A. Laurian comentarii despre spectacolele de teatru, concerte, saloane, cît și unele din nuvelele sale („Sultănica”, „Fanta Cella”) îi crease, apoi, oarecare faimă de scriitor. Curînd, la Ateneu, avea să reînoiască dovada că e un conferențiar energic și plăcut. Pe scurt, Delavrancea posedă calitățile necesare pentru a fi „selectat”: viața politică avea nevoie de noi elemente valoroase. El ezită, însă, iar în ceea ce privește angajamentul politic, ezitarea sa va dura pînă în 1888. Starea sa psihică e, în continuare, cea exprimată în scrisorile către Elena Miller-Verghi – de tensiune în raporturile cu societatea „civilizată”. Își menține dealtminteri alura de „trubadur modern”, preocupat exclusiv de artă. Două volume de nuvele („Sultănica”, „Trubadurul”) și un însemnat număr de cronici artistice, publicate acum, arată nu numai un talent puternic ci și munca încordată pentru a se impune. Aici e, desigur, o bună parte din Delavrancea scriitorul, dar foarte puțin din Delavrancea omul înzestrat cu „aptitudini de diversificare”. (O. Densusianu), hiperactiv. În toți acești ani dă impresia că nu-și găsește locul potrivit. Însuși faptul că se dedică literaturii e dovada unei anumite insatisfacții. De-a lungul vieții, literatura avu, pentru el, doar o funcție compensatoare: „după o deziluzie din viața publică, o iluzie literară”, de obicei scurtă. Literatura nu i-a absorbit niciodată întreaga energie, nu l-a obsedat, de aceea sînt puține referirile pe care le face la propriul proces de creație. În timpul stagiului parizian citea cu pasiune pe Balzac și pe Flaubert, însă „idealul” pentru „preocupațiunile vieții” sale mărturisea a fi oratorul și prim-ministrul Leon Gambetta. Sub înfățișarea trubadurescă, Delavrancea ascundea o tenacitate de luptător politic. Matur și abil, el înțelese după întoarcerea din capitala Franței că momentul angajării sale nu venise încă. Intră dealtfel în joc și modificările sale umorale, frecvente, temperamentul său care-l împinge la un soi de opoziție inocentă. In mod obișnuit, cineva cu situația sa socială își avea locul în partidul național-liberal. Această etichetă continua să exercite „o atracție magică” (I.C. Filitti: „Conservatorii și junimiștii în viața politică românească”, București, Institutul de arte grafice „Lupta”, 1936, p. 3). Național-liberalii se aflau la putere, iar Delavrancea se opune, din principiu, oricărui fapt care ar fi putut să-l arate ca interesat. Primele solicitări îi vin din partea conservatorilor, care, în intenția de a lărgi influența propagandei lor, pun la cale înființarea ziarului „Epoca”. Delavrancea participă la ședințele pregătitoare, apoi două luni (16 noiembrie 1885 – 23 ianuarie 1886) deține funcția de prim-redactor al noului ziar. Incompatibilități de ordine diferite îl despart însă de tinerii adunați în jurul „Epocii”, și îndeosebi modul de a privi problema țărănească. Confirmîndu-i temperamentul, angajarea sa în viața politică se exprimă printr-un gest contrastiv. Ce se întîmplase? După o lungă guvernare (12 ani!), național-liberalii sînt obligați să cedeze puterea. Previzibil, sfîrșitul regimul brătienist („viziratului”) fu marcat de ample manifestații de stradă, de violente atacuri de presă și în Cameră, ale „opoziției unite”, de ciocniri sîngeroase. În atare împrejurări, de „excepțională criză”, unii membri ai partidului (în fruntea lor zgomotosul Nicolae Blaremberg) îl atacară cu înverșunare pe fostul lor șef, Ioan C. Brătianu. Caracter leal, voluntar, Delavrancea se alătură liberalilor brătieniști, dînd opțiunii sale o notă gravă, potrivită cu împrejurările.
Lasă un răspuns