Constantin CĂLIN
Relațiile lui Bacovia cu lumea publiciștilor au fost sporadice. Poetului i s-a solicitat primul interviu abia la 46 de ani, în 1927, adică după ce publicase Plumb, Scîntei galbene, Bucăți de noapte și primise un premiu pentru a doua dintre aceste cărți. Un motiv al întîrzierii poate fi acela că interviul, ca mijloc de comentare a actualității literare, nu intrase încă în reflexele presei românești. Pînă la primul război mondial, doar Flacăra și Rampa cultivau, cu rezultate meritorii, genul. Însă cauza principală a fost poziția sa marginală, izolată. Cei care fac interviuri apelează, de obicei, la „personalități”, „figuri de prim-plan”, puternice, influente, cu succese strălucitoare. Or, la începutul deceniului al treilea, poezia lui Bacovia încă era „profund necunoscută de mulțime”, iar puținii ei zelatori – lipsiți de autoritate. Totuși, spre sfîrșitul decadei, grație unui complex de factori, cît și „imponderabilelor” ce determină „ritmul” unei literaturi, situația s-a schimbat, autorul Plumbului devenind „o legendă”. Autorilor de curiozități biografice și de atelier li se oferea acum ocazia de a parveni la un subiect pe cît de misterios, pe atît de delicat.
Se cunosc opt interviuri date de Bacovia: două lui I.Valerian, pentru Viața literară, în 1927 și 1929; unul lui Vasile D.Manciu, pentru revista Glasul nostru din Racova-Bacău, în 1931 (rămas netipărit pînă în 1985); unul lui N.C.Munteanu-Muntmarg, pentru Curierul Bacăului, tot în 1931; al cincilea – lui Vasile Netea, pentru Vremea, în 1943; al șaselea – lui Eugen Jebeleanu, pentru Veac nou, în 1946; al șaptelea – lui Ștefan Druia, pentru Contemporanul, în 1955; al optulea, ultimul – lui Cicerone Theodorescu, pentru Flacăra, în 1956. Poetul a mai răspuns, scurt, la cinci anchete literare. Totalul e redus. De mirare sînt însă spațiile de timp mari între interviuri și lipsa interviurilor legate de unele evenimente importante din viața poetului, cum ar fi, de pildă, obținerea Premiului Național de Poezie (1934) sau apariția „ediției definitive” de Opere (1944). Pe lîngă asta, e de observat factura de improvizații a cîtorva dintre ele. Cum și unde au fost luate? Cinci dintre convorbiri au fost realizate „acasă la… Bacovia” (una în casa de la Bacău, celelalte în casa de pe strada Frăsinetului din București), după un protocol oarecum asemănător. La două dintre ele a asistat Agatha, soția poetului, care i-a „venit în ajutor” celui intervievat, suplinindu-i lapsurile, stimulîndu-i memoria. În al doilea interviu acordat lui I.Valerian, cadrul a fost „o bodegă cu zgomot și muzică”, iar dialogul cu N.C.Munteanu-Muntmarg a avut loc în Scorțeni-Bacău. V.D.Manciu nu precizează unde anume a discutat cu autorul Bucăților de noapte.
În intimitatea sa, Bacovia trebuie să fi fost mefient față de rostul interviurilor, considerîndu-le, probabil, de fiecare dată, o deșertăciune în plus. „Nu întîrzia să se ivească și interviuri, de care el (Sensitif) se amuza”, citim în Cîntec tîrziu. Reporterul care obținea favoarea unei întrevederi, prin „meșteșuguri” numai de el știute, era avertizat asupra variațiilor de dispoziție ale poetului. Felul său de a fi nu îndemna la o conversație prelungită, iar chestionarul pregătit dinainte se dovedea inutil. Discuția era fracturată, cu pauze, fiindcă poetul vorbea greu, „cu distanțe mari între cuvinte, cu un glas obosit”, nesigur. Reconstituiri, pe alocuri rezumate ale unor fragmente de discuții, interviurile lui Bacovia cuprind în consecință, un anume procentaj de aproximații, de formulări mai mult ori mai puțin apocrife. Cele mai infidele sînt interviurile semnate de I.Valerian. Acesta l-a vizitat pe poet, prima oară, „în casa părintească din orașul Bacău, strada Liceului (fostă Gimnaziului)”. „După cum vezi, – i-ar fi indicat autorul Scînteilor galbene – mi-am păstrat locuința moștenită din moși-strămoși”. „De acest oraș, de această casă, – ar fi adăugat el mai departe – îmi sînt legate toate amintirile mele din copilărie, ca și din viața adultă”. „Casa părintească” din strada Liceului – lucru pe care cel intervievat nu se putea să nu-l știe – nu era „moștenită din moși-strămoși”, ci fusese cumpărată de Zoe Vasiliu, mama sa, în 1901. Copilăria lui Bacovia nu era legată de această casă, ci de cea din strada Romanului, unde, de altfel, se și născuse. În al doilea interviu, I.Valerian consemnează o altă declarație îndoielnică: „Volumul Plumb a fost editat de prietenii Pillat și Davidescu în 1916. Este singurul volum îngrijit. De atunci s-a epuizat și n-am scos altul”. Însă Plumb fusese reeditat, în 1924, la Rîmnicu Sărat, pe cheltuiala unui Mecena, Alexandru Zamfirescu (Matei Elian, ca poet), prieten al lui Vlahuță și Delavrancea, iar în anul convorbirii, în 1929, avea să fie tipărită o a treia ediție. Apoi, tot în acest interviu, surprinde (l-a mirat și pe I.M.Rașcu, care știa cel mai bine lucrurile) afirmația lui Bacovia că revista Versuri și proză (1910 – 1914) „avea nuanță socialistă” și că faptul de a fi colaborat la ea l-ar fi „pus în conflict” cu A.C.Cuza, în timp ce era student la Facultatea de Drept din Iași. Bilunarul ieșean nu avea nici o „culoare politică”, cît despre examene, ele nu se dădeau separat, la fiecare obiect de studiu, ci „bloc”, în fața mai multor profesori.
Nu numai inexactitățile, dar și contradicțiile subminează impresia de autenticitate a interviurilor redactate de I.Valerian. Propoziția lui Bacovia „Nu am nici un crez poetic” e contrazisă ceva mai încolo de o alta cum că „am fost și rămîn un poet al decadenții”, cît și de aceea că „mi-a plăcut în artă să urmăresc întotdeauna o problemă”. Făcută după citarea revistelor în care a publicat, mărturisirea – ce amintește de „premoderni” – că versurile sale au un caracter strict intim, că „nu sînt decît pentru mine”, devine superfluă. „În materie de artă – mai zice poetul – n-am putut să dau niciodată definiție”, totuși peste cîteva pagini, dă nu una, ci mai multe.
Mai ciudate decît inexactitățile biografice și bibliografice sînt afirmațiile care vin în contrast cu psihologia cunoscută a poetului și, cîteodată, adaosurile nedeclarate ale reporterului. Iată un exemplu: „Aștept ca romanul Cîntec tîrziu – ar fi spus autorul său – să fie comentat de public și de confrați. Zgomotul îmi place, chiar transformat în scandal. Altfel nu înțeleg viața”. Posibile într-un moment de exaltare, asemenea fraze nu sînt caracteristice pentru Bacovia, nu se leagă cu felul său de a fi, depășesc etica sa, care e una axată pe discreție și decență. De altminteri însuși I.Valerian, simțind exagerarea, notează imediat: „Am făcut ochii mirați. Zgomotul? Îl știam izolat de oameni, taciturn incurabil”. Desigur, ar fi trebuit să se întrebe și dacă e ceva sămînță de scandal în Cîntec tîrziu pe care Viața literară avea să-l publice în vara și toamna aceluiași an. Imixtiunea reporterului în răspunsuri poate fi depistată în paragraful care redă observațiile lui Bacovia asupra literaturii timpului său: „Urmăresc cu atenție mișcarea literară contemporană. (…) Nu admit nici literatura tradiționalistă, nici pe cea modernistă. (…) Cred că, dacă se vor părăsi imitațiile exagerate și autorii vor arăta mai multă-credință, vom avea în curînd adevărate surprize”. Fără îndoială, aci (mai ales în ultimele vorbe) e o urmă din felul de a gîndi al poetului (de pildă, ideea de surpriză literară), însă toate la un loc sînt prea în sensul editorialelor revistei Viața literară, al cărei director era I.Valerian, ca să nu trezească îndoieli. În sfîrșit, fraza „Citesc din toți, dar nu admit pe nimeni”, o reluare a unei afirmații din primul interviu, sugerează un Bacovia plin de sine, cum nu e de crezut să fi fost în realitate.
Lasă un răspuns