Constantin CĂLIN
„Am vorbit cu un tînăr despre amurguri de toamnă”. Citesc această frază din „Dintr-un text comun” și mă întreb dacă o discuție similară mai poate avea loc astăzi? Mai au, oare, amurgurile spectatori? Mai interesează pe cineva toamna, îndeosebi dintre tineri? Mă cam îndoiesc: despre natură vorbim și scriem din ce în ce mai rar. Dacă, de pildă, aș încerca să repet gestul lui Ion Pillat de a alcătui o „Antologia toamnei”, nu cred că aș găsi printre contemporani zeci de poeți cu cîte una-două sau trei poezii dedicate anotimpului, cîți a găsit el printre ai săi. Acum preferată pare a fi vara, care înseamnă vacanțe, trupuri dezgolite, lejeritate. Toamna e un anotimp grav. Numai cineva care a avut barem o dată senzația de declin biologic vibrează cu adevărat la venirea ei. Toamna încep marile uimiri și marile neliniști. Vrînd-nevrînd, îți pui aceleași întrebări ca și poetul în finalul unui „Pastel”: „Și spune-mi de ce-i toamnă / Și frunza de ce pică?” Iar răspunsurile le cauți nu în vreun manual științific, ci în sufletul tău.
Sub impresia unor dezbateri financiare privite la televizor, mă gîndesc și la o chestiune ca următoarea: de ce nu era Bacovia bun să învîrtă o afacere? Ca „să învîrți o afacere”, cum se zicea în epocă, îți trebuie întotdeaua bani. Or, el, cel mai adesea, nu i-a avut. Toate cîștigurile lui literare au însumat mai puțin decît a luat Liviu Rebreanu pe un singur roman: „Răscoala”. N-a fost, apoi, deloc „om practic”. „Omul practic – sublinia un comentator al unui alt poet – activează adecvat cu împrejurările și știe să tragă foloase”. Bacovia n-a tras vreun folos nici din situația de premiat, nici din cea de decorat, nici din cea de autor tipărit de cele mai mari edituri românești. Azi, dacă ar trăi, ar fi printre cei mai jalnici pensionari ai Uniunii de breaslă.
Chiar dacă uneori amintește de bogăție (palate, saloane, vitrine, galantare), literatura lui Bacovia e o literatură a sărăciei și, deopotrivă, a celor învinși. Imaginea sărăciei e prezentă nu numai în poemele despre tîrgul de provincie, ci și în cele despre „orașul mare”, „enorm”. La fel și cea a învinșilor.
Deși nu-i lipsit de violențe, discursul lui Bacovia a fost perceput ca moderat. Și asta deoarece, în epocă, alții și-au strigat mult mai tare „suferința”. Cam în genul unei romanțe la modă: „Suspine crude pieptu-mi zdrobește…” Discreția impresionează mai tare decît impudența. În zilele patimilor, Iisus s-a impus prin discreția cu care a îndurat suferințele. Lumii nu-i place văicăreala. Faptul acesta îl putem constata aproape zilnic. Eu, de pildă, îi ocolesc pe cerșetorii abuzivi, zgomotoși și-i dăruiesc pe cei umili și tăcuți.
Neîndoielnic, și Bacovia a cunoscut tentația jurnalului intim. În fapt, chiar poezia lui e un jurnal filtrat de incidente, iar proza – cert – un jurnal fără date. Ce anume l-a împiedicat, totuși, să țină unul veritabil? Mecanica acestui gen, obligația de a scrie regulat, cotidian. Ca să ții un jurnal trebuie nu numai să dorești o variație, ci și s-o ai. Iar el a avut parte mai mult de monotonie. Zile egale, fără nimic imprevizibil. Mai trebuie, apoi, să fii rău cu slăbiciunile tale, să ți le aduci mereu în fața ochilor, să te arăți vulnerabil, să te biciui cînd ești dezabuzat. A făcut-o, însă cu discreție. Scriu, de obicei, jurnale cei care au mai des gustul eșecurilor decît pe cel al victoriilor. L-a avut lung timp și pe acesta, dar s-a acuzat de ele cu măsură.
Într-un articol despre Apollinaire, Guillevic (poet francez născut în 1907) spune că în timpul bacalaureatului său Lamartine, pe care îl mai citesc doar puțini, constituia „un enchantement” (o mare încîntare). La rîndul său, profesorul Solomon Marcus (n.1925), aflat cîndva la Bacău, orașul său natal, pentru a vorbi despre „Poezie și matematică”, întrebat care erau autorii impuși de manualele din timpul școlarității sale, a răspuns că nu mai poate ști ce a primit din manuale și ce din lecturile particulare. Ceea ce și-a amintit e că lui îi plăceau Coșbuc și Alecsandri și că, în predare, profesorii nu făceau distincție între Eminescu și Vlahuță sub raportul importanței lor: „amîndoi treceau drept mari poeți”. Concluzia ce poate fi trasă din asemenea mărturisiri e că opțiunea pentru modernitate vine rareori din instinct sau la o vîrstă fragedă. Cel mai adesea, ea aparține tinereții și-i (deși nu pare) o atitudine chibzuită. Bacovia și-a găsit cu adevărat „ceata”, pe simboliști, abia după ce a descins în Capitală ca student. De la Bacău, el a trimis versuri și lui Macedonski, la „Literatorul”, dar și (cum a mărturisit) lui Vlahuță.
Poezia lui Bacovia e dintre cele cu multe „găuri”: fraze neterminate, întreruperi abrupte. Ele sînt fie rețineri, ezitări, fie efecte „tehnice”, căci – spunea o dată Macedonski – „pauza… cîntă ca o poemă, vibrează ca o orchestră wagneriană”. Aceasta nu-i o opinie singulară. Recent, un compozitor notoriu declara că „liniștea este sunetul sacru”. Sînt, într-adevăr, oameni pe care tăcerea îi impresionează mai mult decît strigătul. Bacovia era unul din aceștia.
Jurnalele lui Rebreanu vorbesc despre un om a cărui minte e ocupată cu numeroase lucruri: scrisul, „chestiunea cloștelor”, a transvazării stupilor, a mutării vinului, a montei, a motoarelor, a repetițiilor de teatru etc. Mintea lui Arghezi e de asemenea ocupată cu gospodăria. Inaptă pentru alte treburi, mintea lui Bacovia există doar pentru „munca de visător”.
„Poeții n-au dreptul să spună cuvinte de oameni obosiți…”, susținea Victor Hugo, poet de mari elanuri. Bacovia încalcă această interdicție. Poezia sa e a unui om „trudit”, cuprins de o iremediabilă oboseală. Din păcate pentru epoca noastră, din ce în ce mai multă lume se recunoaște în ea.
Lasă un răspuns