VARIETĂȚI CRITICE O „fanfară eroică”

Constantin CĂLIN

Indiferent de natura intervenției sale oratorice (pledoarie, conferință, discurs), ceea ce se remarcă la Delavrancea e extraordinara convingere cu care acționează. „Neobosit ațîțător de patimi populare” (Pompiliu Constantinescu), și-a fascinat, cu puterea talentului, contemporanii, faima sa întrecînd-o pe a oricărui alt orator român. Din admirație, manifestările i-au fost comparate cu fenomenele naturii. Dar cît durează amintirea furtunii, a limbilor de foc, a tunetului? Discursurile ating cel mult vîrsta climatelor politice care le-au provocat, iar pledoariile sînt creații și mai repede perisabile. Ceea ce se reține de obicei dintr-un discurs e teza, mesajul oratorului, adică elementele a căror actualitate se pierde imediat ce intervin alte evenimente. Desprins din atmosfera lui, lipsit de prezența oratorului, orice discurs e prizat altfel – mai rezervat – de un nou public. Lipsa de îndemn de a discuta creația oratorică a lui Delavrancea s-a ascuns însă multă vreme sub formulări de aspect principial: firește, privit ca „erou al tragi-comediei parlamentare”, politicianul nu putea să intereseze. Ideea – singura rezonabilă într-o perioadă – că această creație reprezintă „una din coloanele cele mai solide ale operei sale” (Tudor Vianu) n-a fost urmată decît de editor; printre critici a avut un slab ecou. Cui datorează rezistența în timp discursurile lui Delavrancea? Calităților literare, s-a spus. Mai veche, observația se cere comentată. Să urmărim, deci, mecanismul care stă la baza unui discurs și procedeele oratorului. La el un rol deosebit joacă „preparația premergătoare”, adică exordiul, conceput ca o primă revelație asupra unor întîmplări senzaționale. Ca să intre în vervă, simte nevoia să-și inventeze obstacole puternice și să se excite cu vorbe mari, grozave. Asta explică de ce unele atitudini și gesturi apar mult mărite, dacă nu de-a dreptul fabuloase. Ceea ce urmează nu e, decît rar, o argumentatio: oratorul nostru e înclinat să peroreze. „La jurați!”, îi strigă cineva odată, acolo prind încercările de seducție verbală, iar într-o altă împrejurare e învinuit, nu fără motiv, de „logomahie”. Începute de regulă în forță, intervențiile lui Delavrancea variază ca intensitate și ca tendință: denigrează și laudă, ațîță și liniștesc. El trece cu admirabilă ușurință de la o stare la alta, acestea – la mici distanțe – contradictorii, provocînd fie indignare, fie ilaritate. Un discurs de-al său e și un joc spiritual cu multe figuri de ambiguitate, un joc de-a priceperea ori de-a neînțelegerea intențiilor adversarului, de-a descoperirea complicațiilor psihologice ale acestuia. Specialitatea sa nu e numai epitetul depreciativ, debitat adesea în serie, sau imprecația nemiloasă, și ironia, replica parodistică. Multitudinea și îndeosebi forța mijloacelor au sugerat ca fiind potrivită oratoriei sale comparația de „fanfară eroică” (I. Petrovici). Intenția de a obține o expresivitate maximă e prezentă peste tot de aci și numărul mare de figuri de stil (cine vrea să le depisteze, găsește anafora și antiteza, conversia și emfaza, reticența și sarcasmul etc). Oratorul „se vedea că era și scriitor”. Dar discursurile sînt proză energică, nepremeditată, nu proză poetică, cu „frumuseți de chilim”. „Literatura” e necesară doar pentru a da culoare și strălucire; singură, nu asigură frumusețea și viabilitatea unui discurs. Esențiale pentru aceasta sînt viziunea oratorului asupra oamenilor și evenimentelor, sensibilitatea sa e în fața ideilor, varietatea cunoștințelor sale. Aplicată unor teme mari, ale unui „timp eroic”, în care era nevoie de violență și pasiune, elocvența lui Delavrancea e expresia unor calități de excepție: virtuozitate și noblețe spirituală.