Constantin CĂLIN
În primele decenii ale secolului XX, cînd Bacovia intră din plin în viața literară, aproape toată lumea (mă refer, evident, la poeți) scrie romanțe. Bărbați și femei: Șt.O.Iosif, Octavian Goga, Ion Minulescu, Panait Cerna, Iuliu Cezar Săvescu, Victor Eftimiu, Ludovic Dauș, Elena Farago, Corneliu Moldovanu, Maria Cunțan, Eugen Ciuchi, Felix Aderca, Mimi Pinson, Nichifor Crainic, Ion Pribeagu ș.a. Moda romanțelor atestă o schimbare de mentalitate: asumarea unei mai mari libertăți erotice. A crescut numărul celor care spun – în auzul tuturor – că iubesc ori că au iubit, și cît sufăr din această cauză. În gestul lor e, deopotrivă, bravură și fanfaronadă. Că e vorba de o modă, amestec de romantism întîrziat și egotism, se vede din titluri. Romanțele lui Eminescu nu poartă nici una acest nume. Cuvîntul „romanță” nu figurează în lirica sa antumă și nici în proza sa. De altfel, înainte de 1900 el e destul de rar. Se întîlnește în cîteva traduceri sau prelucrări și, bineînțeles, în muzică: „Romanță” (după un cîntec grecesc) de Coșbuc, „Romanță” (după Hugo Salus) de Ștefan Petică, „Romanța trubadurului” din Trovatore de Verdi, „Romanța stelei” din Tannhauser de Wagner, acestea din urmă „atacate” nu numai în sălile de concert, ci și în localuri etc. În schimb, îndată după 1900, denumirea de „romanță” devine pletorică, fiind atribuită și unor poeme de o altă factură, satirică sau parodică: „Romanță realistă” (Mimi Pinson), „Romanță perversă” (Felix Aderca), „Romanță pentru prînz” (Ion Pribeagu) etc. Romanțele – cum le-a definit Ilarie Chendi, într-o primă încercare de acest fel – constituie „un gen intermediar între cîntec (…) și elegie”. Majoritatea lor sînt „povești” cu sfîrșit trist, despre iubiri scurte, care se consumă din primăvară pînă-n toamnă: „I-ademeni un vînt de-April / Sub umbra vechilor castani / Pe cei doi bieți dezmoșteniți, / Copii pribegi, copii sărmani. // Și-mpinși de-același tainic dor / Povestea vieții lor întregi / Și-au spus-o numai cu-n suspin: / Copii sărmani, copii pribegi. // Iubirea naște din dureri! / Mai fericiți ca niște regi / Trăiră-o vară-ndrăgostiți / Copii sărmani, copii pribegi. // Sfîrșește trist povestea lor. / La umbra vechilor castani / I-nmormîntă al toamnei vînt / Copii pribegi, copii sărmani”. (Ștefan Petică, „Poveste veche”, care are motoul: „Ei plîng adesea deși par că ar cînta”). Duioase sau violente, romanțele evocă reticențe și patimi sentimentale, impasuri provocate de convențiile sociale, „despărțiri”, „zbateri”, „dureri arzătoare”, nefericiri iremediabile, suportate cu resemnare ori divulgate în mod zgomotos: „În lanțul legilor haine, / Zadarnic mîinile se frîng, – / Cu fiecare zi ce vine / Se stîng luminile…se stîng!… // Își ninge fulgii peste mine / Aripa unui mut blestem, – / Dar știu că sufăr pentru tine, / Și nu mă plîng… și nu mă tem… // Se zbate tot mai stins în vine / Al clipelor îndemn nătîng, – / Și-n umbra zilelor puține / Se stîng luminile… se stîng!… // Își ninge fulgii peste mine / Aripa mutului blestem, – / Mi-i dor, mi-i dor… și știu prea bine / Că nu se poate să te chem!… // Cu fiecare zi ce vine / Sub greul lanțului mă stîng, – / Dar știu că sufăr pentru tine / Și nu mă tem… și nu mă plîng!… „(Elena Farago, „Romanță”). Nu în ultimul rînd, romanțele deplîng pierderile de ideal, dezorientările, obnubilările: „S-a dus și cîntecul din urmă, / Oricît era el de frumos… / Și-n valul mării furtunos / S-a-nmormîntat pentru vecie / A lirei sfîntă armonie / Și cîntecul cel mai frumos! // Drept barcă avusei speranța / Și ca pilot o blîndă stea… / De ea legasem viața mea, / Și-am zis să stea în depărtare, / Voi să cunosc a vieții mare, / Frumos pilot, frumoasă stea! // Și am pornit cîntînd viața… / Iar luna după noi fugea, / Cînd, deodată, blînda stea / Alunecă, pică în mare, / Întunecînd întreaga zare – / Și numai barca mea fugea. // De-atunci alerg fără-ncetare / Pe valul mării furtunos, / Și plîng, și strig «Pilot frumos, / De ce-ai căzut din albăstrime, / Răspunde-n care adîncime / Se stinge visul meu frumos!»” (Iuliu Cezar Săvescu, „S-a dus…”)
Poezii cu oarecare fond epic, romanțele sînt pline de dezmoșteniți ai soartei (ca-ntr-un exemplu de mai sus), „pribegi”, „pelerini”, „străini”, misterioși, inși rătăciți, nemulțumiți, dezrădăcinați, obosiți, uitați: „Sînt obosit de drum și-aș vrea / Să dorm trei nopți, / Trei vieți în șir, / Culcat pe-un așternut, / Așa / Cum dorm culcați în cimitir / Toți sfinții palizi din altare, / Cu pumnii-ncrucișați pe piept. / Din somnul fără deșteptare / Aș vrea să nu mă mai deștept… // Cei ce-au pornit-naintea mea, / Bătătorind poteca lungă, / Și-au năzuit ce nu era / În rostul vieții scris s-ajungă, / Cei ce-au pornit, cu mii de ani / Naintea mea, pe-același drum, / Au adormit pe sub castani / Demult, / Și dorm uitați și-acum. / Și dintre cei porniți cîndva, / Mînați – spre-aceleași înnorate / Și mute zări – de-aceeași stea, / Un singur pelerin mai bate / La poarta liniștii… / El pare / Că,-ndurerat ca Prometeu, / E mort de mult și… tot nu moare – // Și-acest biet pelerin sînt eu!…” (Ion Minulescu, „Romanța pelerinului”). Sau: „«Mă duc de-acum și poate că n-am să mai revin, / Mă duc în altă țară, cu cerul mai senin, / Și nu-ți mai cer nimica, decît, cînd toamna vine / Și vor foșni salcîmii, să te gîndești la mine…» // … // S-a dus, și luni trecură și n-a mai revenit, / Căci moartea-n altă țară de mire l-a menit. / În ea curînd o altă iubire se trezi, / Și-i veselă, și cîntă, și rîde-ntreaga zi. // E veselă, și rîde, și l-a uitat deplin, / Și păsări călătoare se duc și iarăși vin; / Ea-i veselă, și cîntă, și rîde zgomotos, / Și roze albe-și prinde în părul ei frumos. // E veselă, și cîntă, și-n serile tîrzii, / Cînd negura coboară ca-n seara cea dintîi, / Așa de trist salcîmii foșnesc încetinel… / Ea însă niciodată nu s-a gîndit la el”. (Șt.O.Iosif, „Romanță veche”)
Cîntece marcate de ideea unui declin prematur, romanțele de la începutul secolului XX sînt scrise, în general, de poeți tineri, care au între 20 și 35 de ani. Aparent, deși contemporan cu ei, Bacovia se comportă altfel decît aceștia. El nu e niciodată în concordanță cu timpul său, îndeosebi cu modele dominante. E antisentimental cînd alții, mulți, sînt sentimentali și e sentimental cînd ceilalți se manifestă energic. Rezistă în tinerețe la tentația romanței și cade în romanță după ce a trecut de 50 de ani. Volumul Plumb nu conține nici o poezie de acest gen, cu toate că autorul publicase una în 1914. O „Romanță” e introdusă la sfîrșitul Scînteilor galbene. Fie că sînt numite așa, fie că au alte titluri („Să ne iubim”, „Din liră” etc), romanțele lui Bacovia sînt, cu excepțiile menționate, din anii ’30. De ce de acum? Probabil, dacă e să găsesc o explicație, pentru a-și colora puțin „legenda”, considerată sărăcăcioasă la capitolul amoruri și pentru a tatona succesul de public, după ce-l obținuse pe cel de stimă, al confraților. De altminteri, aceasta e perioada cînd, din rațiuni similare, încearcă să scoată „romanul” Cîntec tîrziu. După căsătorie (1928), perspectiva de a mai avea o iubire era, pentru el, exclusă. Răcit sentimental chiar înainte de ea, cu „sufletu-nchis”, sec, în monotonia casnică, nu-i rămîne altceva de făcut, pentru a-și stimula muza, decît să rememoreze „lucruri din trecut”. Ca în versul eminescian asupra căruia se oprise odinioară, trecutul crește masiv în urma sa, iar viitorul i se pare incert, scurt: „Ca mîine poate am să mor”. „Speranțe, glume, al beției mister, renume” nu mai au nici un gust. „Comedii în fond”, romanțele îl împacă pentru totdeauna cu ideea de „tîrziu” (un tîrziu dezarmant, implacabil), care o atrage după sine, apoi, pe cea de zădărnicie. Un „la ce bun?”, subînțeles, pe de o parte îi anulează orice elan, iar pe de alta îi dă puterea să refuze: „S-a dus albastru cer senin / Și primăvara s-a sfîrșit – / Te-am așteptat în lung suspin, / Tu, n-ai venit! // Și vara, cu nopțile ei, / S-a dus, și cîmpu-i veștejit – / Te-am așteptat pe lîngă tei, / Tu, n-ai venit! // Tîrziu, și toamna a plecat, / Frunzișul tot e răvășit – / Plîngînd, pe drumuri, te-am chemat, / Tu, n-ai venit! // Iar, mîni, cu-al iernei trist pustiu, / De mine-atunci nu vei mai ști – / Nu mai veni, e prea tîrziu, / Nu mai veni!”
Un alt „Ecou de romanță” îi justifică renunțările printr-un raționament diferit: „Eu nu te mai văd… / Zadarnic e soare, și-un cer ideal – / Mereu mai aproape e-al vieții real… / De aceea, iubito, eu nu te mai văd… / Și cupa-i deșartă, și vinul sfîrșit – / Tîrzii serenade cu viers tăinuit / S-au dus… și-aproape e-al vieții real… / Iubito, eu nu te mai văd!”. „Eu nu te mai văd…” pare fie o scuză, fie o dorință voalată, fie un reproș. În fapt, înseamnă: „eu nu mai vreau (sau nu mai pot) să te văd”. Chiar dacă mai puțin decît în primul exemplu, hotărîrea e dublată de iritare, de o îndărătnicie care nu exclude suferința: propria suferință.
Lasă un răspuns