VARIETĂȚI CRITICE Virtuțile ignorate ale sărăciei

În ultima zi a anului școlar, o scenă văzută pe stradă mi-a trezit amintiri pe care le credeam definitiv uitate. Pe trotuar, la cîțiva pași înaintea mea, o femeie mergea anturată de doi copii, o fată și un băiat. Fata avea pe cap coronița de premiantă, iar sub braț diploma. În mîna rămasă liberă ținea un cornet de înghețată din care lipăia la fiecare din pași. Radia de plăcere și probabil se simțea răsfățată. De partea cealaltă, băiatul era într-o stare diferită. Fusese, desigur, și el la serbare, dar nu „luase” nimic. Avea mîinile goale. Cînd m-am apropiat de grup, femeia continua să-l dojenească. Supărarea ei era mai mare decît bucuria. Trecîndu-le înainte, i-am privit figura. O femeie simplă sub toate aspectele și fără îndoială săracă. Digera greu decepția. Părea încurcată, ceva nu se potrivea cu socotelile ei. Deși mult mai tînără decît mine, mi-a amintit de Mama, care, la fel, se lumina sau se întuneca la față, după cum erau rezultatele mele școlare. Pentru premii, și ea m-a recompensat cu bani de-o înghețată! La situația de-atunci din casa noastră, nu mi se părea derizoriu.

Sărăcia e urîtă, dar poate deveni un stimulent, ba chiar o forță, dacă e dublată de morală. Din perspectiva ei, lucrurile au un preț diferit. Recent, boxerul Leonard Doroftei, campionul mondial al categoriei semi-ușoară, mărturisea că, provenind dintr-o familie săracă, se ducea la antrenamente în modul cel mai conștiincios, pentru că acolo i se dădea un baton de ciocolată. L-am auzit vorbind despre sărăcie și pe Ladislau Boloni, actualul antrenor al echipei de fotbal Sporting Lisabonna (Portugalia). El a rămas orfan de tată la 16 ani. Mama sa lucra într-o fabrică în care se făceau mingi de cauciuc, „din acelea de 5 lei bucata”, și primea un salariu de 800 de lei pe lună, insuficienți pentru o viață decentă.

Lipsurile l-au călit, i-au întărit voința, i-au precizat caracterul. O mie de exemple demonstrează că sărăcia e un resort moral și un motiv pentru lene și dezorientare. Numeroși scriitori au pornit în lume săraci. Mă gîndesc la Jack London, la Maksim Gorki, la Panait Istrati și la alții. Prin cîte meserii umile n-a trecut acesta din urmă numai pînă la vîrsta maturității! „Am slujit – povestește el -, mai întîi ca băiat de prăvălie și apoi la o băcănie, plăcintar, ucenic în atelierul mecanic al Docurilor Brăilei, ucenic la lăcătușerie și cazangerie, ucenic la pescărie, ucenic la o fabrică de frînghii”. Dar, însuflețit de pasiunea cunoașterii, la 18 ani terminase de citit „aproape tot ceea ce literatura română avea mai bun, în original și traduceri”. Am cunocut și eu îndeaproape cîțiva oameni asemenea. Doi dintre consătenii mei iluștri, Eusebiu Camilar și Haralambie Mihăilescu, au îndurat o sărăcie crîncenă în anii lor de formare. Primul a extras de altminteri din această situație substanța mai multor evocări impresionante la lectură. Al doilea, un savant în domeniul lingvisticii și al bizantinologiei, n-a făcut caz, public, de suferința sa, dar mi-a spus cîndva că singura mîncare avută în liceu a fost mămăliga și laptele acru, pe care i le aduceau părinții o dată pe săptămînă la gazdă. În atare condiții a învățat latina, greaca, germana, franceza etc.

De-a lungul secolului trecut s-au schimbat multe în lume și în societatea românească, dar sărăcia n-a dispărut, chiar dacă în unele locuri ea e mai puțin apăsătoare decît odinioară. La noi, după statistici, o treime din populație e la limita sau sub pragul sărăciei. Paradoxal, însă, cu cît situația se agravează, scad, deopotrivă, determinarea de a o eradica și compasiunea față de cei loviți de ea. Sărăcia nu mai produce eroi și nu mai solidarizează. Societatea nu folosește pentru îndreptarea ei virtuțile sărăciei: ambiție, abnegație, sensibilitate etc. Cei care s-au salvat privesc rareori înapoi. Luptătorii s-au înmuiat. Adesea, revendicările par milogiri. Protestele au intrat într-o rutină care le scade eficiența. Puterea s-a obișnuit cu epigrama și caricatura practicate de sindicate. Promite „soluții” pînă calmează lucrurile, apoi uită de promisiuni. Toate acestea sînt posibile din cauza impasului ideologic în care se află partidele. Nu există o idee clară încotro mergem, pentru că nu există o idee clară de progres. Regimurile postdecembriste au debutat slujindu-se de actori, nu de gînditori. Frumoase literar, pamfletele lui Gabriel Liiceanu și Horia – Roman Patapievici au fost ca niște focuri de artificii într-o noapte cu ceață. Oricum, prin însăși natura lor, ele n-aveau darul de a coagula voințele. Excesive, nu o dată, polemicile cu trecutul au lăsat prea puțin spațiu pentru preocupările legate de prezent și, mai ales, de viitor. Fapt curios, o mare temă ca sărăcia nu are ecourile așteptate nici în literatură. N-am citit încă nimic profund și tulburător despre „umiliții și obidiții” de azi. Din păcate, porniți să vîneze succesul cu orice preț, unii autori se comportă ca niște ciocoi: deși descind din medii simple, dau curs vanităților, se lasă fascinați de lux și luxurie. Sărăcia nu rentează. Au ochi – pot zice – pentru doamnele din „balurile de cristal” și n-o văd pe femeia din scena relatată la începutul articolului. (Constantin CĂLIN)