Ce e un „umanist”?
Constantin CĂLIN
Am ajuns să aud și așa ceva: „Bacăul e un centru (alții zic un pol) al umanismului românesc”.
După ce mi se șterge zîmbetul de pe față, mă întreb: cîți, oare, dintre cei care au votat recent cu „umaniștii” știu ce e un „umanist”? Probabil, foarte puțini.
Prin urmare, o explicație mi se pare oportună.
Figură de marcă a secolelor XIV – XVI, umanistul (termen creat de poetul italian Ariosto) e insul studios, care are ca decor rafturile bibliotecilor, aplecat asupra cărților, pe care le parcurge cu sentimentul intrării în stăpînirea unor secrete. Deși (atunci cînd nu-i el însuși nobil sau înalt ierarh bisericesc) are un patron, evită pe cît se poate curtea, cu obligațiile ei obositoare, cît și societatea profesorilor de colegii și universități ori a preoților teologi, cu care adesea e în dezacord. Protejat al împăraților, regilor sau prinților, are de la aceștia o rentă suficientă pentru a trăi decent. Din izolarea sa trimite scrisori unor corespondenți cunoscuți sau necunoscuți, cu care discută temele intelectuale specifice epocii. Alteori primește sau face vizite unor admiratori. Idealul său de viață: „o conversație liniștită, voioasă și totuși serioasă, între buni prieteni și înțelepți, în răcoarea unei case sau la umbra unor copaci”. La fel de bine îi fac plimbările pe malul unei ape. Urăște războiul, descătușările anarhice și iubește pacea. Vrea confort pentru sine și binele patriei sale. Munca sa e să înțeleagă și să explice natura umană, firea și evenimentele caracteristice timpului său, de care uneori e nemulțumit.
între cărțile umanistului, pe primul loc stă Biblia, în care e adînc cunoscător. Urmează, apoi, operele filozofilor și istoricilor antici: Platon, Aristotel, Plotin, Plutarh etc. Om religios, el e însă un critic ironic al bigotismului și al abuzurilor săvîrșite de clerici. Principala valoare pe care o apără e „demnitatea umană”. Giovanni Pico della Mirandola (1463 – 1494), un tînăr genial, contemporanul lui Ștefan cel Mare și Sfînt, considera, în De dignitate hominis, o cuvîntare ținută la Roma, în 1487 (avea 24 de ani) în fața a numeroși filozofi, că omul este într-adevăr „o mare minunăție și o ființă demnă de admirat”, pe care Dumnezeu a așezat-o în centrul Universului: „Te-am pus în centrul lumii – i-ar fi spus Creatorul lui Adam – pentru ca de aici să privești mai lesne lumea din jur”, avertizîndu-l totodată că poate să decadă la „cele de jos ce sînt lipsite de inteligență” sau să se ridice la „cele de sus ce sînt divine”. Răzbat în aceste vorbe ecouri din psalmii 8 și 138 ai lui David, din scrierile sarazinului Abdala, din grecul Protagoras, cel care afirmase (lucru raportat de Platon într-un dialog de-al său) că „omul e măsura tuturor lucrurilor”.
Pentru a-și păstra această poziție și calitatea amintită, omul trebuie să devină uman, humanus, adică „blînd, civilizat, luminat”, „domesticit” prin lectură. Să-i fie stimulată curiozitatea față de tot ce-i omenesc: cultură, știință, artă. Altfel spus, să devină uomo universale.,Ilustrînd, în cele mai multe dintre cazuri, definiția, umanistul este „omul învățat”, erudit, dedicat „științei sacre” (ulterior și altor științe), un spirit enciclopedic, hrănit cu lucruri de calitate, alese, o „glorie a lumii întregi”, cum îl caracteriza Nicolaus Olahus pe Erasm. Stilul său e plin de aluzii mitologice, reflexii morale, aforisme, dintre care unele îi aparțin.
De la Renaștere încoace,, însă, umanismul e, de cele mai multe ori, doar o aspirație, o tendință, un ideal. Ce-i drept, unul persistent, pe care nimeni (și nimic) nu l-a putut înăbuși. Umaniștii, ca elită intelectuală cu maximă autoritate, sînt totuși (cu excepția „Secolului luminilor”), din ce în ce mai rari. De fiecare dată, la moartea unuia dintre ei, impresia contemporanilor e că, odată cu el, a dispărut ultimul. Trebuie să treacă din nou cîteva decenii pentru ca respectivul titlu intelectual să fie iarăși acordat altcuiva.
Ideea de umanism e azi o idee polemică. Prin „umanism” se încearcă o opoziție atît față de ceea ce un autor (Jeronimo Moscardo) numește „barbaria ferocității” (dezlănțuirea părții animalice a omului, scăpată de sub control), cît și față de „barbaria dulce” (a „lumii televiziunii”, propagată de America), pervers. „Cine este pregătit să lupte împotriva unei avalanșe de amuzamente? Cui ne putem plînge, cînd și cu ce ton al vocii, atunci cînd discursul grav se dizolvă în chicoteli? Care este antidotul împotriva unei culturi secătuite de rîs?” Proiectul de reanimare a umanismului (de compensare a „deficitului de suflet” existent în „civilizația mărfurilor”) aparține unor gînditori din aria romanitas, a țărilor latine și vizează redobîndirea de către Europa a unei poziții hegemonice în domeniul culturii. Despre felul în care a fost însușit și adaptat la noi – altădată! tc. O
Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!
Opinii & Comentarii Cititori
0Nu există încă opinii la acest articol.
Fii primul care comentează! Părerile argumentate și respectuoase contribuie la o dezbatere constructivă.