• Ion Toma din Ardeoani și-a pus amprenta singurei sale mîini pe aproape jumătate din casele din sat • el a vopsit și a văruit singur, timp de 30 de ani, școala din Ardeoani
Cine vrea să îl cunoască pe nea Ion Toma din Ardeoani nu are prea mult de umblat. Orice om din sat îți poate spune că îl găsești la școală. Locul unde și-a trăit ultimii 30 de ani din viață. „Am venit la școală prin 1972, după ce dom’ secretar Moisă l-a convins pe directorul de atunci să mă angajeze pe post de om de serviciu. Cu un an înainte văruisem clădirea împreună cu nevastă-mea, deși nu mai pusesem niciodată pînă atunci mîna pe o bidinea. Asta i-a convins”, își amintește nea Ion.
Deși are o singură mînă, moș Ion a ținut școala din Ardeoani curată ca la carte. Și-a pierdut brațul drept pe cînd era copil. „Am căzut dintr-un copac și un ciot mi-a intrat în mînă, în zona cotului. Ai mei m-au dus imediat la spitalul din Moinești, dar medicii au vrut să mă opereze de abia după o zi. Cînd au încercat să o facă, nu mai aveau ce. Mîna se cangrenase și au nevoiți să o taie”, ne-a povestit bărbatul. Nu a purtat pică nimănui, niciodată, pentru întîmplare. A încercat doar să se obișnuiască cu ideea și să ducă o viață normală. O chestie care i-a reușit din plin. Cu o voință de invidiat și un optimism debordant.
Absolvent la 36 de ani
După accident, nu s-a mai dus la școală. „Am terminat patru clase și am pierdut un an prin spitale. După aia am renunțat la școală, pentru că mi-a fost rușine. Am terminat însă opt clase”, spune, mîndru, nea Ion. Elevul Toma Ion a absolvit opt clase în 1976, la fără frecvență, împreună cu alți 200 de săteni. Era perioada în care PCR-ul avea nevoie numai de oameni cu cel puțin opt clase. Examenul de absolvire a fost o adevărată peripeție. Cum nimic nu trebuia să-i țină din loc pe țărani în tentativa lor de a „făuri societatea socialistă multilateral dezvoltată”, examenul cu pricina a început pe la ora șase seara. Om de serviciu în școală, nea Ion trebuia să asigure ordinea și așa a intrat ultimul în concurs. Adică pe la ora patru a dimineții următoare. „Țin minte și acum că mi-a căzut cartoful. Trebuia să spun ce se fabrică din cartof. Am spus eu că din cartof se face amidon, că se folosește la hrana omului și a animalelor și cam atît. Morți de oboseală, membrii comisiei au vrut pesmne să se distreze și unul dintre ei mi-a arătat către flaneaua de pe el. Așa ceva eu n-am putut spune. Cum naiba să faci flanele din cartofi?”, a povestit amuzat nea Ion.
Fire aprigă, acesta l-a pus la pămînt pe un găligan care, pefect sănătos, a venit la el să-i ceară un ban. „Eram cu domn’ secretar și așteptam autobuzul la rondul din fața bisericii Precista (pe locul actualei Bănci Comerciale, n.r.). Deodată văd că vine o huidumă de om, care îmi cere să-i dau de pomană. M-am enervat și i-am tras o stîngă de l-am pus la pămînt. Nu înțelegeam cum de oameni întregi pot să cerșească, în timp ce eu văruiam clase întregi la Ardeoani”, își amitește, candid, nea Ion.
Peste cîțiva ani l-a obligat pe preotul din sat să-și facă cruci peste cruci după ce a vopsit turla bisericii, care măsoară vreo zece metri înălțime. „M-am suit în clopotniță, unde am descoperit un oblonaș. Cînd am văzut că dă pe acoperiș, mi-am zis că asta e salvarea mea. Am ieșit prin el, am luat cutia cu vopsea și pensulele în mînă și, legat cu o frînghie de mijloc și de crucea de pe biserică, am vopsit turla și crucea de jur împrejur”, explică nea Ion, ca și cum vopsitul turlei bisericii de către un om cu o singură mînă era cel mai ușor lucru din lume.
În vîrful plopului după o pisică
Nea Ion nu s-a dat înlături nici de la pariuri. Pe la mijlocul anilor ’70, în Ardeoani a venit profesorul universitar Ion Nadolschi, cel care avea să devină directorul Observatorului Astronomic din Iași. Mare astronom, acesta era însă și un mare iubitor de pisici. În această situație nu a mirat pe nimeni cînd a spus că dă 100 de lei celui care va da jos din vîrful unui plop o pisică. Cel care a reușit să salveze cotoiul a fost, evident, nea Ion. „M-am suit prima dată, am luat pisica sub braț și, cînd să ajung jos, mîța a zbughit-o din nou spre vîrful copacului. M-am cățărat și a doua oară, doar trebuia să cîștig pariul”, a continuat Ion Toma istorisirea. El nu și-a mai primit banii, universitarul uitînd de promisiune, dar întîmplarea a rămas legendară în Ardeoani. Ca de obicei, nea Ion Toma n-a pus la suflet și și-a văzut pe mai departe de munca sa.
Cînd avea de văruit vreo clasă se înființa la școală pe la patru dimineața și, la primul clopoțel, clasa era gata. Odată, din prea mult zel, a căzut de pe schela pe care se suise să văruiască tavanul unei clase. „Eram cu picioarele goale și, după o mișcare mai rapidă, am alunecat și am căzut. Norocum meu a fost că am venit în picioare, ca mîța”, spune nea Ion, care a spus zîmbind că impactul cu podeaua a fost atît de puternic, încît urmele tălpilor se mai întrezăresc și azi în lemnul de pe jos.
La Școala din Ardeoani nu s-a organizat de cîțiva ani buni încoace nici o licitație pentru lucrări de reparații, pentru că există nea Ion, care repară și curăță tot ce întîlnește în cale, inclusiv acoperișurile, rețelele de canalizare și fîntînile. Pe ultimele două chiar el le-a construit. „Mă doare sufletul că iese la pensie. Altul ca el nu va mai găsi prea repede școala”, spune secretarul Alexandru Moisă. Nea Ion l-a liniștit imediat, promițînd că va veni la școală ori de cîte ori va fi nevoie de el. „Atît doar că mă cam lasă puterile și nu voi mai putea să mă sui pe acoperișuri”, s-a plîns bătrînul.
Înainte să iasă la pensie, nea Ion mai are o singură dorință: să se bucure de pensie măcar cinci ani, să-și vadă fiul sănătos. „De doi ani de zile nu mai știu nimic de el. Am vorbit la telefon acum doi ani și atît”, recunoaște, privind departe, nea Ion. Vorbește de fiul său, Costel, plecat să muncească în Iugoslavia. (Eduard CUCU)
Lasă un răspuns