Viața nu este o telenovelă

A fost o vreme cînd pentru liceeni televizorul era doar un obiect de decor în casă, cînd pe ecran apărea la nesfîrșit „iubitul” conducător al Republicii Socialiste Romănia. Acum, însă, televizorul a devenit un hobby, ba chiar o necesitate. Dacă băieții au o pasiune pentru meciurile transmise în direct și pentru filemele cu pătrățel roșu, ei bine, liceenele petrec ore în șir pentru a urmări telenovela preferată. Se ajunge pînă acolo încît nu se mai deosebește realitatea de ficțiune. În primul rînd trebuie să realizăm că tot ceea ce înseamnă, film, serial, telenovelă, este doar o ficțiune, un rezultat al imaginației unui scenarist. Realitatea e mult mai dură și, oricum, nici pe departe atît de fascinantă.

În orașul în care locuim vedem în fiecare zi cîte o „Betty cea urîtă”. Cîți de „Don Armando” directori de mare firmă cu mașină și casă, credeți că există în Bacău? Oare sînt destui pentru fiecare Betty?

Oare sărmana fată orfană care spală parbrize la semafor, și trăiește de pe o zi pe alta, se va îndrăgosti de un bogat frumos care să o iubească la nebunie și apoi va afla că de fapt tatăl lui, care de fapt nu e tatăl lui, e chiar tatăl ei? Credeți voi asta? Doar Milagros a pățit-o și asta pentru că era doar un film. Doar în „Dragoste și putere” sau în „Tînăr și neliniștit” o biată fată săracă va reuși să se căsătoreasă cu prințul visurilor ei după ce l-a transformat dintr-o bestie într-un om plin de bunătate.

Ce să mai spunem despre serialul „Ispita”. Cîți bărbați și-ar lăsa nevasta, psiholog renumit, pentru dădaca frumoasă și tînără?

E o lume a fantaziei, și, aș putea spune, chiar a unei fantezii stupide. Un tipar general care dacă este spart nu face decît să cadă în ridicol. Luați exemplu celebra telenovelă „Vei fi a mea, Paloma!”, în care toată lumea plînge. Plînge mama, plînge Paloma, dar cel mai cu foc, și aproape în fiecare episod, plînge iubitul Palomei, care nu mai poate de dorul ei. Cîți băieți ar face asta? Și care fată ar vrea un iubit lacrimogen?

Mai sînt și telenovele de genul Kassandrei, în care țiganca frumoasă, dar blestemată, ajunge să trăiască fericită pînă la adînci bătrîneți. Telenovele ca telenovele, dar ce să mai spun despre fetele care leșină de cîte ori văd un afiș cu Brad Pitt sau, și mai bine, cu Leonardo Di Caprio.

La premiera „Titanicului”, sala era umplută vîrf, iar servețele erau principalul lucru folosit. Cînd în prim plan a aparut imaginea lui Leonardo, zeci de blițuri au început să clipească. Ce să mai spunem de scena în care personajul interpretat de Di Caprio moare. „A murit, mă, Leonardo!”, se auzeau suspine în sală.

Trezirea! E doar un film, el e un actor, nu a murit cu adevărat, așa cum nici Luis Fernando nu o să vină într-un Mercedes să vă aducă flori și să vă ia de neveste.

„Da, e un film, însă te face să te gîndești că se poate întîmpla în realitate. E emoționant, îmi place”, spune o puștoaică de doar doisprezece ani. E normal să urmărești un film, e normal să îți placă un actor, dar de aici pînă la a crede că ceea se întîmplă pe ecran poate fi și în realitate e cale lungă. Copii din flori care ajung după zeci de ani să își descopere părinții extrem de bogați chiar în casa în care lucrează, personaje negative pe care iubirea le schimbă și toată lumea le iartă chiar dacă erau să îi omoare. Unele personaje pot fi chiar clasificate bolnave mental sau chiar imorale. Luis Fernado are zeci de iubite, le părăsește pe toate, se îndrăgoastește de Maria Elena, care îi face un copil, apoi o părăsește și se căsătorește cu una bogată, ea cu unul bogat, după zece ani ambii își părăsesc familia pentru a fi împreună.

Indignată, o prietenă spunea: „Toate prostiile astea de filme! Nicodată nu s-ar întîmpla așa ceva. Vai, după ce toată lumea moare și suferă, totul se termină roz, și tot trăiesc fericiți pînă la adînci bătrîneți”. Cam așa este, ecranul rămîne ecran, actorii care interpretează rolurile rămîn doar actori, care în final duc și ei o viață normală și care trăiesc la fel ca noi. Așa că Armando nu se va îndrăgosti niciodată de servitoarea Maria Inez și nici biata vînzătoare de la magazinul din cartier nu va afla că tatăl ei e mare patron de firmă. Realitatea e alta. (Roxana Șmil)