„Vreau să-mi văd mama, ca s-o trag la răspundere”

Băiatul mă privește cu ochii mari jucînd în lacrimi de umilință și neîncredere. Nu vrea să izbucnească în plîns și-i observ venele de la gît cum se umflă din cauza efortului depus pentru a se abține. âl asigur încă o dată că nu-i va afla nimeni identitatea din materialul care o să apară în ziar, și puștiul se mai liniștește. Prea mult își dorește să ajungă în Italia și să aibă o discuție cu mama sa, ca să nu-și înfrîngă orice reticență. în timp ce povestește întîmplări din viața sa, lacrimile i mai înoadă în gît și mă prefac că nu observ nimic. Aflu că de cinci ani trăiște o dramă pentru care nu-i vinovat decît că s-a născut. Mama lui și a surorii sale, aflată acum la vîrsta studenției, și-a părăsit familia acum cinci ani și a plecat în Italia. Nu înainte de a-și lăsa familia pe drumuri.
„Aveam amîndoi servicii, iar cîștigul ne ajungea cît să ne întreținem decent. Numai că soția mea avea o problemă cu băutura, a făcut o delapidare la serviciu și s-a împrumutat de la cămătari pentru a o acoperi. Din contractele pe care le-am descoperit după plecarea ei, am văzut că se angajase să plătească dobîndă de 200.000 de lei pe zi, adică șase milioane de lei pe lună. Bineînțeles că nu a avut de unde să acopere suma și, într-o zi, s-a dus un recuperator la ea la serviciu, a așteptat-o cînd a ieșit, și a stropit-o cu benzină. Apoi a avertizat-o că dacă nu dă banii înapoi, a doua oară, după ce o stropește cu benzină îi dă și foc. Atunci am vîndut apartamentul. N-am reușit să recuperez decît vreo 11 milioane din banii cu care l-am vîndut și ne-am căutat gazdă. Eu deja eram bolnav de ciroză hepatică, iar ea era cercetată penal pentru delapidare”, povestește tatăl puștiului.

Din Italia, mama trimitea cîte 50 de euro la trei-patru luni

în aceste condiții, femeii i-a venit ideea de a părăsi țara, să lucreze în străinătate, mai precis în Italia, să strîngă bani pentru o casă nouă. Numai că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din tîrg. ânțelegerea era ca ea să trimită banii în țară, iar cei rămași aici să-i strîngă pentru o locuință și să se întrețină. Nu a fost să fie așa. Femeia a trimis bani doar sporadic, și numai sume infime. Motive se găseau destule: nu găsea de lucru, nimerea numai peste cei mai răi și mai expolatatori patroni din Italia, întotdeauna era cîte o operație de făcut, așa încît cei de acasă ajunseseră la exasperare. „Nu aveam pretenții la bani prea mulți de la ea, pentru că nici în țară nu se omora cu munca. Anul trecut, prin primăvară, după aproape patru ani, ne-a telefonat și ne-a spus că trebuie să ne pregătim de plecare în Italia, pentru că avea și soggiorno (permis de muncă, n.r.), a strîns și bani în cont și poate să ceară reîntregirea familiei. M-am bucurat și am început să fac dosarul din țară, iar la următorul telefon i-am spus, mîndru, ce-am reușit eu să fac. în plus, aveam nevoie de adresa ei exactă pentru toate formalitățile. Pînă atunci nu știam nimic de adresa ei, nu aveam decît un număr de telefon mobil. A început să mă certe, că de ce m-am băgat eu, că nu are destui bani în cont pentru o casă, că încă nu i-au ieșit toate actele, că gazda la care stă nu o primește și cu familia, deci a început să se dezică de toate cele spuse la ultima noastră convorbire”, a adăugat bărbatul. Cînd femeia a început să-i ceară imperativ să nu mai facă astfel de demersuri fără s-o informeze și pe ea, soțul și-a dat seama că-i ceva în neregulă și și-a trimis fiica în Italia, fără s-o avetizeze pe soția lui.

Femeia avea încă doi copii în Italia

Șocul cel mai mare al bărbatului rămas în țară cu grija a doi copii a venit la doar cîteva zile după ce fiica lui a ajuns în Italia. Studentă cu bursă de merit, fata i-a spus la telefon că trebuie să-și ia gîndul de la cea care îi era pe acte soție. „Mi-a spus că mama ei trăiește cu un preot catolic de origine română stabilit într-o localitate de lîngă Roma, unde avea și parohie. El le spunea enoriașilor despre ea că este femeia de serviciu de la biserică. Cu preotul avea deja doi copii. Cînd s-a aflat în comunitate că sînt copiii lui, scandalul a fost atît de mare, că preotul a fost excomunicat de Biserica Catolică. Cînd am aflat toate acestea, am suferit o cădere definitivă, atît fizică, cît și psihică. Din acel moment nu ne-a mai căutat ea niciodată. Doar noi, și mai ales copiii, o sunau. După ce-am informat-o că voi da divorț, iar copiii au ales să rămînă cu mine, ea a încercat tot timpul să-i învrăjbească împotriva mea. Le spunea că nu trimite bani în țară pentru că ei mi i-ar da mie să-mi cumpăr medicamente”, a mai șoptit, înfrînt, bărbatul.
între timp băiatul, cu ochii mari și o privire care sclipește de inteligență, ascultă cu capul în mîini spusele tatălui. Deși pare o telenovelă, copilul nu reacționează în nici un fel. Din cînd în cînd, doar, aprobă spusele tatălui cu o înclinare scurtă din cap. Realizez că bărbatul îmi povestește despre faptul că din această toamnă, din septembrie, a fost nevoit să se mute cu băiețelul într-o baracă de lemn undeva la marginea orașului prin bunăvoința unei cunoștințe. Mă uit la caloriferul electric pus sub fereastră și realizez dintr-odată cît este de frig în așa-zisa locuință a celor doi. Tatăl îmi explică cum că are o pensie de boală cu ceva peste două milioane de lei și nu-și permite să plătească prea mult la curent.

„Vreau să-i cer banii înapoi, ca să nu ne fie rușine că trăim”

Copilul vorbește fluent, cu dicție. Spune rece, aproape fără nici un fel de sentiment pentru cea care i-a dat viață, că nu îl încălzește să o vadă după atîția ani și că nu-i este dor de ea. O singură grijă are: să nu cumva să afle colegii lui unde și în ce condiții locuiește. „Mi-e greu să-mi păstrez prietenii. Unii dintre ei ar vrea să vină la mine acasă, așa cum mă duc și eu la ei. Evit să-i invit la mine, deși mi-aș dori. Cînd aveam casă, era totul în regulă, dar așa, mi-e rușine. Nu vreau nici să fiu compătimit, nici să rîdă colegii mei de mine. Vreau doar să ajung în Italia. Am o problemă de lămurit cu mama, iar tata nu are cum să mă ajute cu banii de drum. Ea are să ne dea nouă niște bani, că din cauza ei sîntem pe drumuri. Și sînt convins că dacă ajung să stau de vorbă cu ea, mi-i va da, pentru că îi este mult prea teamă de poliție, mai ales acum, de cînd este dată și în urmărire generală”, spune copilul, privindu-mă direct în ochi, cu disperare. Privirea, dar mai ales hotărîrea care îi se ghicește în voce aproape că mă sperie.
Băiatul gîndește ca un adult și nu dă nici cel mai mic semn că vrea să abdice cu una, cu două de la ideea de a-și lămuri problema cu mama sa. „Am apelat la dumneavoastră pentru că vreau să cer ajutorul semenilor mei, oamenii. Am nevoie de bani pentru drum. N-aș face asta dacă n-aș ști că mama o duce bine și nouă ne este rușine că trăim. Nu trebuie să-mi dea nimeni banii în mînă, ci să-i pună direct în contul vreunui transportator, sau să vină la dumneavoastră la ziar, ca să nu fie suspiciuni”, spune copilul cu glas ușor. Mie nu-mi rămîne decît să plec capul în fața dîrzeniei cu care se agață de această speranță puiul de om maturizat înainte de vreme. (Mirela ROMANEȚ)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!